Adopted love

Capitolul 23

Îl privesc cum se tot fataie și probabil încerca să își găsească cuvintele, orice ar vrea să îmi spună, probabil e foarte important și chiar nu vreau să îl preseze. Dacă nu se simte pregătit, eu pot aștepta.

- Akihiko, dacă nu poți, nu trebuie să îmi spui acum.

- Dar chiar vreau să îți spun.

Îl prind de mână și îl trag într-o îmbrățișare.

- E ok, mai poate aștepta.

Mă strânge și el puternic în brațe și suspină, ce ar putea fi încât să și plângă. Acum chiar sunt curios, dar nu e pregătit așa că mai bine o las pe altă dată.

Îl ia prin surprindere când îl iau pe sus și îl duc în cameră mea, îl pun pe pat și mă pun și eu lângă el, luându-l în brațe.

- Tu cu mine vei dormi, nu contează unde, când sau circumstanță, nu te mai las să pleci.

Tresare și mă privește uimit, nu că eu nu aș fi uimit, dar pur și simplu asta mi-a venit să spun, asta am spus. Nu are rost să mint sau să țin în mine, până la urmă m-am hotărât ce anume vreau și îl vreau pe el.

Îmi lipesc buzele de ale lui într-un sărut scurt și nevinovat, apoi îl aduc mai aproape de mine.

      Mă trezesc înaintea lui Akihiko, îl privesc cum stătea lângă mine, cu perna în brațe, cu gura întredeschisă și parul împrăștiat pe pat.

      Îl acopăr mai bine și mă dau jos din pat, mergând în bucătărie pentru a pregăti ceva de mâncare.

~×~

      Pun toate bagajele în portbagajul mașinii, îl privesc pe Akihiko care stătea cu Yuko în brațe și zâmbesc.

      Închid portbagajul și mă apropii de ei, îi ciufulesc părul și ii zâmbesc când observ ce față face.

      Ne urcăm în mașină și pornim spre Daichi și Yukio pentru a o lăsa pe Yuko.

      Tot drumul Akihiko nu a scos un cuvânt, a mutat canalele de la radio, ori sa uitat pe geam ori sa jucat cu Yuko, iar când am ajuns la Daichi a țâșnit pe ușă înaintea mea și a luat-o spre Yukio care era afară.

      Până să ajung eu, cei doi deja se departase de Daichi și au început să vorbească ce doar ei auzeau, dar puteam să văd cum ma privesc cu coada ochiului.

      - Hei.

      Îl privesc pe Daichi și zâmbesc cu greu.

      - Hei.

      - Ce ai? Pari supărat.

      Ridic din umeri și îl privesc pe Akihiko.

      - Aseară Akihiko voia să îmi spună ceva, dar ia fost prea greu și mă întrebam ce ar putea fi.

      - Poate e vorba de trecutul său.

      - Nu știu, se prea poate.

      - Auzi, nu te mai gândi la asta, o să plecați pana duminică, o să fi cu sora ta și toate cele, fi mai vesel.

      - Te porți cam ciudat.

      - Da știu, doar că Yukio se poartă distant și mă cam deranjează.

      - O să-și revină.

      - Sper.

      Ceidoi băieți revin lângă noi, zâmbind, iar acum Yukio o ținea pe Yuko.

      - Ați terminat?

      Akihiko aprobă scurt din cap și se prinde de mână mea zâmbind.

      Îl privesc cu o sprânceană ridicată, uimit de schimbarea lui bruscă de personalitate. Oftez și îl privesc pe Daichi, îi salut pe cei doi și merg cu Akihiko spre mașină.

      Ne urcam și o luam spre aeroport, după încă un drum liniștit ajungem și oprim în parcare, plătesc parcarea pana duminică apoi îmi iau ghiozdanul și Akihiko și-l ia pe al său.

      După ce trecem de verificări și toate prostiile alea ce pe mine mă enervează la culme, ajungem în avion.

      - Îți e frică?

      - Puțin.

      - O să fie bine, eu sunt lângă tine.

      Akihiko zâmbește și vine mai aproape de mine, lăsându-și capul pe umărul meu, închizând ochii.

      După ce decolam, Akihiko adoarme, la fel și eu,trezindu-ne abea când ajungem în aeroportul din Seul.

      - Hei, pitic? Trezirea, am ajuns.

      Akihiko își deschide cu greu ochii și privește în jur, observând oamenii care au început să coboară.

      După ce coborâm și ajungem la ieșirea din aeroport, o sun pe Mikiko.

      - Unde ești?

      O întreb eu când îmi răspunde.

      - În parcare, uitate după agentul meu.

      - OK.

      Îi închid și îl iau pe Akihiko de mână. Ne plimbăm câteva minute prin imensa parcare, pana îl vad pe agentul surorii mele. Ne apropiem de el și oftez mulțumit că i-am găsit.

      - Bună.

      - Bună, Hajime.

      Se urcă la volan, deschid ușa dubitei, lăsând la iveala o Mikiko cu lacrimi în ochi și un zâmbet tâmpit pe față. Iese din dubita și se năpusteste asupra lui Akihiko.

      - Doamne ce dor mi-a fost de tine!

      - Și mie mi-a fost dor de ține, Mikiko.

      - Ți-am zis să-mi spui mamă!

      Akihiko tresare și o privește jenat. Îmi dau seama că sora mea ii cere ceva imposibil acum așa că aleg să intervin.

      - Nu ma bine vorbim la hotel? E posibil să fim urmăriți de cine nu trebuie.

      Provsc prin jur și chiar observ pe cineva cu o cameră ce se prefac ea că nu ne urmărește pe noi.

      - Ai dreptate, repede, urcați!

      Urcăm și o luam sper hotel, cu Mikiko ce ne punea o groază de întrebări.

Nu, nu am murit...
Doar am rămas fără idei, inspirație și asa mai departe...
După am avut examenul pentru carnet și am avut prea multe emoții ca sa mă mai pot concentra la scris...
Deci trăiesc, cartea continuă și sper că voi nu ați uitat de Akihiko si Hajime.