Adopted love

Capitolul 20

YUKIO

      Îi observ pe cei doi cum ies din cameră, dar eu eram cu nervii la pământ și nu aveam acum posibilitatea de a fi salvat de Akihiko sau să îl iau la rost pe Hajime. Nu știu ce caută fratele meu aici, dar clar ceva s-a schimbat.

      -Ce dracu are el?

      -Poftim?

      Îl privesc neîncrezător, neînțelegând la ce se poate referi. El, cine el?

      În următoarea secundă sunt prins de bluză, ridicat de pe scaunul care nu mă lăsa să mă fac una cu pământul, dar aparent scumpul meu frate are alte planuri, sunt trântit pe jos cu el deasupra mea. Mă ținea de mâini și îmi imobilizează și picioarele cu ale lui.

      -Ce crezi că faci? Ești nebun? Puteam să mă love-

      Sunt oprit de două buze, buzele lui. Îmi măresc ochii dându-mi seama că el chiar mă sărută. Daichi mă sărută! Un sentiment de ușurare mă cuprinde, dar imediat vina și tristețea îi ia locul. Îmi închid ochii lăsând lacrimile să îmi curgă pe obraji în timp ce îi răspundeam la sărut. Probabil primul și singurul pe care o să îl primesc vreodată de la el. 

      Cel mai prețios moment al meu e pe cale să se termine și eu nici nu conștientizez asta când asta chiar se întâmplă.

       -De ce Hajime? De ce îl iubești pe el?

      Îmi șoptește peste buze, abea înțelegând ce voia să zică. Îi stâng tricoul în pumnii mei și mai să îi mai dau o palmă. El crede că îl iubesc pe netrebnicul ăla? Nu zic nu, chiar arată bine. dar nu îl văd mai mult decât un prieten de nădejde. Doamne Daichi cât de prostuț poți fi.

      - Nu îl iubesc pe Hajime, a înțeles el greșit. Mă refeream că îmi e frică ca Hajime va afla de persoana pe care o iubesc!

      Daichi mă privește uimit și parcă în șoc. Nici nu mă mir, la scandalul ce l-a făcut și probabil care l-ar fi făcut dacă cei doi mai rămâneau în cameră, nici nu vreau să mă gândesc. Îi rămân dator lui Akihiko, din nou.

      -Nu știu de unde asta cum că aș fi îndrăgostit de Hajime, dar te asigur că nu sunt îndrăgostit de el! 

      -Păi și atunci de cine îți place și ție frică să nu aflu eu? 

     Atât eu cât și Daichi ne întoarcem privirea spre cei doi care erau în ușă și ne priveau, Hajime uimit, iar Akihiko pierdut în gânduri. Acum și-au găsit și ăștia să își facă apariția? 

      -Nu e treaba ta! Și înainte să întrebi, nici a ta!

      Îmi mut privirea spre Daichi, care încă se afla pe mine. Nu că mi-ar displăcea, dar nu vreau să observe că juniorul meu s-a trezit și clar nu vreau să fiu chiar acum în preajma lui. Nu cât timp nu are de gând serios să termine cu prostiile lui.

      -Nu ai de gând să te dai de pe mine?

      Daichi pare rănit, dar totuși se dă jos de pe mine, se ridică și îmi întinde mâna să mă ridic și eu. I-aș fi acceptato dacă nu eram încă certați, dar cum suntem, nu am de gând să îi dau impresia că o să-l iert prea curând.

      Mă ridic fără ajutorul său și mă duc lângă Akihiko care mă privea pierdut. Îi privesc pe cei doi și iau o gură mare de aer înainte de a vorbi.

      -Voi doi, afară din cameră! Tu, arăt cu degetul spre Akihiko, rămâi, trebuie să vorbim. A și aș aprecia dacă nu ați asculta pe la uși!