Adopted love

Capitolul 43

Hajime

Îl sun pe Daichi, simțind cum lacrimile îmi curg mai rău ca acum câteva minute.

- Da, ce e?

- Daichi, nu știu ce să mă fac, Akihiko...a dispărut!

- Ce?

- A plecat!

Lacrimile mă împiedică să mai vorbesc, iar durerea ce o simțeam în gât îmi provoacă o tuse, dar nu se compara cu durerea ce o simțeam în piept, aveam impresia că mă destram cu fiecare clipă în care el nu era lângă mine.

- Hajime, ne întâlnim la tine acasă!

Îl caut cu privirea pe Akihiko, dar nu era nicăieri, se ascunde, sunt sigur. Se ascunde de mine și acum mă urăște.

Normal că mă urăște, ce a fost în capul meu când când am încercat în primul rând să caut persoanele care i-au greșit, așa de capul meu. Normal că trebuia să îi cer părerea, să aștept și să îl întreb ce părere are. Acum sigur mă crede un egoist și nu vrea să mă mai vadă.

Mă întorc acasă și o iau spre dormitorul său, țin minte că nu și-a luat nimic care să îi țină de cald, iar el e sensibil, trebuie să îl găsesc repede. Caut un bilet, ceva ce ar indica unde ar putea merge, Akihiko nu iese mult și când iese merge doar până în parc și înapoi. Niciodată nu a mers mai departe fără mine, dacă pățește ceva din cauza mea?

Aud ușa de la intrare și îmi dau seama că Daichi a ajuns. Fără să mai stau pe gânduri cobor, aproape căzând pe scări la cât de grăbit eram.

Când ajung în fața lui, îl observ și pe Yukio lângă el, la fel de panicat ca și Daichi.

- Ce s-a întâmplat? De ce a plecat?

Cu greu puteam să îl privesc pe Yukio în ochi, o avea el doar șaișpe' ani dar nu glumește niciodată când e vorba de problemele lui Akihiko.

În privirea lui, pe lângă îngrijorarea ce i-o poartă, văd și dezamăgirea ce o are față de mine și asta am înțeles doar dintr-o privire rapidă.

- Akihiko i-a spus povestea sa, iar prostul ăsta sigur a dat-o rău în bară.

Daichi mă privește sceptic, așteptând o explicație, una care nu vrea să îmi părăsească buzele pentru că nu există. Ce m făcut nu are explicație, nu am gândit, doar am acționat.

- Ce s-a întâmplat? Ce ai făcut?

- I-am spus adevărul, că am angajat un detectiv să caute dovezi și să îi fac dreptate.

- Ai făcut ce?

Vocea stridentă a lui Yukio taie prin mine ca o lamă, simțind cum parchetul de sub mine vrea să mă înghită și să mă facă una cu el. Ochi lui erau ucigător, mă învinui pentru tot, era nervos și îngrijorat pentru singura persoane care probabil l-a înțeles vreodată, pentru prietenul său.

- Daichi, tu ai știut?

- Mi-a cerut numărul detectivului ce l-am angajat eu acum cinci ani când, ști tu,dar nu credeam că va face asta.

- Incredibil, pur și simplu incredibil!

- Yukio, nu rezolvăm nimic dacă ne enervăm și dăm vina unul pe altul, trebuie să ne calmăm și să îl căutăm.

Îl privesc pe Daichi cum își ia fratele în brațe și îl sărută pe păr protectiv, la fel făceam și eu cu Akihiko. Îmi privesc mâinile, simțindu-i încă atingerea fermă, mirosul specific de rodii și căldura corpului său, prezența lui e permanent cu mine.