Adopted love

Capitolul 36

      Simt cum tot sângele îmi urcă în cap și îmi vine să urlu, mă aflu în parc, pe același bancă, cu Yukio agitat și cu telefonul meu în mână, privind poza cu Hajime în mașină, în timp ce plânge.

      Nu l-am mai văzut niciodată pe Hajime plângând, niciodată.

      - Cum a făcut poza asta? Ăsta e nebun? Vă urmărește?

      Pe el de asta îl doare? Dacă ne urmărește? Nu de faptul că Hajime plânge?

      - Ți-am spus că îmi trimite poze cu noi.

      - Trebuie să mergi la poliție.

      - Citește puțin mai sus, vei înțelege de ce nu merg la poliție.

      După ce găsește și mesajele, puținele mesaje ce i le-am trimis lui Hisashi, Yukio se așează din nou lângă mine, cu mâna la gură.

      - Dacă merg la poliție, va arăta toate pozele ce le are cu mine și Hajime într-o ipostază nu tocmai avantajoasă pentru Hajime și familia sa. Aș putea fi trimis înapoi la orfelinat, iar Hajime să fie acuzat, iar Mikiko și Katsumi, nici nu vreau să mă gândesc la faptul că din cauza mea ar putea să fie decăzuți din dreptul de părinți.

      - Pentru un puști de cinșpe' ani, ai cam multe gânduri și multe responsabilități. De ce nu îi spui lui Hajime, sigur găsiți o soluție împreună.

      - Pentru asta, ar trebui să îi spun tot trecutul, iar mie îmi e frică, dacă se gândește să facă dreptate și face vre-o prostie.

      - Hajime nu ar încalcă legea...

      Se oprește brusc, dându-și seama ce prostie a spus, Hajime deja încalcă legea. Sa dat la un minor, ma sărutat și a fost acea noapte când ma ajutat. Poate intra la închisoare ușor.

       - Oricum, nu ar încalca legea, nu și-ar pune viața sa și nici pe a ta în pericol.

      - Pe a mea poate nu, pe a sa sigur și-ar pune-o dacă e vorba de ceva sau cineva la care ține.

      - Oricum, oare de ce plânge? Hajime nu a mai plâns de vre-o 4 sau cinci ani și când o face, o face doar dacă e vorba de cineva la care tine cu adevărat.

      Nu mă pot gândi că e vorba de mine, poate tine la mine, dar nu cred că m-ar iubi îndeajuns încât să plângă pentru mine.

      Mă ridic, cu Yuko în brațe și îl privesc pe Yukio, îmi recapăt telefonul și îl pun la locul său în buzunar.

      - Cred că mă duc acasă, vreau să fiu singur.

      - Sigur nu vrei să mai stau cu tine?

      - Nu, ne vedem mâine.

      Îmi iau restul lucrurilor, îi pun lesa micuței și o las pe jos, îndreptându-mă cu ea spre casă.

      Privesc spre oamenii din parc, sunt copiii cu părinții săi, jucându-se și râzând, simțindu-se fericiți.

      Când privesc familii fericite, mă întreb adesea, eu de ce nu am avut parte de o asemenea viață și dacă chiar aș fi avut parte, oare acum ce aș fi devenit.

      Ce personalitate aș fi avut, oare aș fi fost cu o fată sau oare aș fi avut prieteni?

        Probabil nici nu laș fi cunoscut pe Hajime, iar ăsta e singurul gând care mă sperie.

      Oricâte am pățit și am îndurat, toate au fost pentru a-l întâlni pe Hajime.

      Privirea îmi cade pe un cuplu, sau poate erau doar doi prieteni foarte apropiați, nu îmi dau seama, dar cei doi băieți ce simțeau bine și nu le păsa că îi vede cineva, mă opresc fără să îmi dau seama și ii privesc, la un moment dat bănuială mea că sunt un cuplu adeverindu-se când cel înalt îl prinde într-un sărut pe pitic.

      Nu reușesc să privesc foarte mult, că simt o durere în umăr și simt cum sunt trântit la pământ. Yuko sare și o privește urât pe tipa care a intrat în mine.

      Încerc să strâng jucăriile lui Yuko și să le îndes înapoi în ghiozdan, apoi mă ridic și îi întind mână fetei ce și-a strâns și ea caietele, îmi prinde mână fără ezitare și o ajut să se ridice.

        O privesc pe fata cu parul blond castaniu, cum își aranjează fustița roșie ce ii ajungea pana mai sus de genunchi cu o palmă, apoi își așează mai bine caietele pentru a nu cădea și mă fixează cu ochii săi de căprui deschiși.

      Și o fi ea mai secundă ca mine și asta spune mult, dar are o privire de speriat când te fixează așa cu privirea.

      - Fi atent unde te oprești așa brusc!

      - Scuze, am multe pe cap și nu mi-am dat seama.

      - Oricum, dacă nu mă grăbeam aș mai fi stat să îți țin o lecție, dar chiar nu am timp.

      - Scuze...

      - Ne mai întâlnim noi, fi atent unde te oprești.

      O ia la fugă și eu o privesc cum se depărtează de mine, oftez și îmi continui drumul, cu un singur lucru în cap.

      Eu și Hajime nu vom putea fi împreună fără ca eu să îi cauze probleme.

      Poate avea dreptate și ar trebui să termin cu jocurile și să mă trezesc la realitate, nu mai sunt la orfelinat, nu mai e vorba de persoane oarecare, e vorba de Hajime, persoana pe care eu o prețuiesc cel mai mult, prima persoană de care mie chiar îmi pasă cu adevărat și nu vreau să îi cauzez probleme.

      Ajung acasă și mă duc direct în camera lui, mă așez la biroul său și iau o carte la întâmplare, dar observ sub ea o foaie cu un număr de telefon, curiozitatea apare și mă întind după ea, ridicându-o și citind de pe ea.

      - Detectiv particular?

      Pentru ce anume are nevoie Hajime de un detectiv particular? Caut pe birou, în speranța că voi mai găsi ceva, dar nu e nimic,, caut și prin sertare în mare, pentru a nu-și da seama că am umblat pe acolo, dar tot nu găsesc nimic.

      Ceva nu e bine, ceva chiar se petrece aici și îmi e frică să mă gândesc la ce ar putea fi.

      Îmi iau căștile și dau drumul la o melodie la întâmplare, încercăm să nu mă gândesc la ce ar putea să îl folosească. Nu vreau să mă gândesc că îmi cercetează trecutul, nu vreau să mă gândesc la așa ceva.

      Nu vreau să mă gândesc că nu are încredere în mine.