Adopted love

Capitolul 60

Hajime

      Îmi simt capul bubuind, de fapt nu doar capul, tot corpul meu bubuie de durere și simt că în orice clipă o să mă frâng și am să mă rup în mii și mii de bucăți. Încerc să îmi mișc un deget, dar nu știu dacă reușesc, nu simt nici cel mai mic semn că l-aș mișca. Ochii nu mi pot mișca din cauza luminii, ce mă orbește, iar în jurul meu e doar liniște și un țiuit puternic îmi persistă în urechi.

      Mai bine de câteva minute, sau poate au fost doar câteva secunde, încerc să îmi obișnuiesc ochii cu lumina, iar până la urmă reușesc să îmi mențin ochii deschiși, dar doar pe jumătate, iar realitatea mă izbește dintr-o dată. Mă aflam într-un salon, în jurul meu era zgomot, dar de la unele aparate la care eram conectat și de fapt nici nu era o lumină puternică, perdelele erau trase, iar lumina ce se revărsa era slabă.

      Încerc să mă ridic, dar tot ce reușesc să fac e să îmi provoc și mai multă durere, privesc pe lângă mine și observ lângă mâna mea un telefon pe care nu îl recunosc ca fiind al meu, totuși fiind singurul lucru care ar putea face legătura cu cineva care să vină și să mă informeze ce caut într-un spital și de ce îmi simt corpul ca și cum mi-ar fi fost zdrobit, îl iau în mână, ignorând durerea ce îmi săgeată toată mâna. 

      Aduc telefonul mai sus și în momentul în care telefonul se deschide și pe ecranul său apare un copil cu părul lung și un ochi albastru ca cerul, atunci când e senin, stând în brațele mele și zâmbind fericit simt cum primesc la propriu un pumn în burtă, o durere mult mai mare ca cea trupească mă încearcă. Nu recunosc copilul din brațele mele și clar nu mă recunosc pe mine, zâmbind atât de, atât de sincer, chiar par fericit.

      Încerc să deblochez telefonul, ce presupun că e ori a acelui copil, ori al meu, iar spre supărarea mea, aflu că are pin, încerc singura combinație pe care eu sunt sigur că aș folosi-o, data în care eu am publicat prima carte și spre surprinderea mea, telefonul chiar se deblochează, apărând o altă poză, de data asta copilul, ce nu mi se pare să aibă mai mult de paișpe' ani, îmi doarme pe piept, cu gura întredeschisă și purtând un tricou ce e mult prea mare pentru el, iar eu sunt la bustul gol.

      -Ce-cuvintele îmi rămân în gât din cauza durerii și renunț la încercarea de a scoate alte cuvinte, doar pentru a mă scuti de altă durere.

      Intru rapid la mesaje, cu gândul de a-i trimite un mesaj lui Daichi în care să îi spun cât de frumos pot să își miște fundul aici și să îmi explice care e treaba, de ce sunt în spital și de ce am poze cu un copil în telefon. Totuși, nelămurirea și confuzia devine mai mare, la fel și durerea de cap, atunci când văd că am o conversație cu un băiat pe nume Akihiko, iar în dreptul său o inimă. 

      Ce dracu? Eu nu pun emoji într-o conversație, iar contactele clar ies din discuție.

      Las pe mai târziu mesajul pentru Daichi și apăs pe conversație, încercând să înțeleg ceva, să dau de un indiciu în legătură cu ce mi se petrece și ce mi s-a petrecut. Ultimele mesaje erau de la el, erau doar trei, în care îmi zicea că o să aștepte și că atunci când am luat o decizie el o va accepta oricare ar fi ea.

      Nu înțeleg nimic, mai caut prin conversație, sărind peste multe mesaje ce mi se păreau neimportante, ce erau legate ori de școală ori de banalități, dar mă opresc când găsesc două mesaje, îmi zicea că mă iubește și că abia așteaptă să ajungă acasă să mă vadă, iar eu, eu i-am răspuns că îl iubesc. 

      -Akihiko, îmi părăsește numele său buzele, înainte să îmi dau seama, o imagine cu băiatul din poze îmi trece prin fața ochilor, era în pragul ușii, cu un ghiozdan în spate și un ursuleț în brațe, pe care în ținea strâns și părea speriat.