Adopted love

Capitolul 17

      Nu cred că am putut dormi mai mult de jumătate de oră toată noaptea, nu mă pot împacă cu ideea că nu vrea să îmi spună unde a fost și cum sa ales cu vânătăile de pe corp.

      Îi mângâi spatele pe sub materialul tricoului și îl privesc în timp ce doarme.

      Am avut timp să mă gândesc la ce mi-a spus, să mă hotărăsc ce vreau. Nu mă pot minți, îl vreau pe el, dar nu îl pot avea. Nu acum când fantomele trecutului încă mă bântuie, prima dată trebuie să fac ceva în privința lor, apoi să îl ajut pe el, să îl atut să treacă peste traumele sale, oricare ar mai fi ele.

      Și cel mai important, am de gând să îi fac pe toți cei care lau rănit să plătească scump alegerea făcută.

      Mai întâi de toate am de gând să îl înscriu la școală și să îl duc la un curs de muzică, doar lecțiile date de Katsumi nu ajung. Dintre toate lucrurile ce le am observat la el, e faptul că adoră muzica, să cânte la chitară și să compună, dar teama lui de lume și neîncrederea în oameni îl împiedică să își urmeze visele și să facă ce îi place.

      Aud soneria și înjur persoana care și-a găsit să îmi întrerupă gândurile și priveliștea cu Akihiko dormind liniștit. Mă ridic din pat și observ cum Akihiko se fataie puțin pana ajunge să stea în locul în care pana acum câteva secunde stăteam eu. Zâmbesc și îl acopăr mai bine cu pătura, după care cobor pentru a vedea cine era la ora asta matinală, adică șapte dimineața.

      Ajung la ușă și în fațamea își face apariția Heideki, un bun prieten și de asemenea și doctor. Parul ii era răvășit, cearcănele pronunțate mă cam speriat și hainele șifonate îmi dau de înțeles că a venit direct de la tura de noapte.

      - Neața.

      - Mda, cum zici tu. Zi-mi care e urgența să pot să trag un pui de somn.

      - Urgenta acum doarme, nu credeam că vei veni asa de devreme.

      - Ai zis prima ora a dimineții, dacă mergeam acasă pana la doișpe' nu mai dădeai de mine.

      - Îți fac o cafea după care mă duc să îl trezesc.

      - Sau poți să lași cafeaua, să îl lași și pe el să doarmă și la fel și pe mine.

      -Nu mai bine îți faci treaba și după dormi?

      - Bine, fie. Dar lasă cafeaua, oricum la momentul actual nu o să-și facă efectul.

      Aprob și urc înapoi în cameră pentru a-l trezi pe micuț. Ajung în dreptul patului și ajung să regret decizia de ai refuza oferta de al lasă să mai doarmă. Într-un final îl trezesc. Îi mângâi fata și ii strig încet numele, până se hotărăște că ar fi mai bine să se trezească.

      - De ce m-ai trezit?

      - A venit un doctor să îți vadă rănile. Te rog să îl lași să te consulte.

      - Bine, dacă tu ai încredere în el, o să încerc.

      Îmi spune somnoros și în timp ce se freca la ochișorii. Nu cred că voi putea rezista mult fără să îi sărut buzele, cât de prost am fost sa cred că pot să mă îndepărtez de el? Asa ceva e imposibil.

      Se ridică din pat și o ia spre baie și la scurt timp aud și apa, cobor din nou în sufragerie unde îl găsesc pe Haideki ce tocmai se întorsese de afară cu un ghiozdane în mână.

      - Tot nu mi-ai spus pe cine trebuie să consult.

      - Nepotul meu.

      - Ce ai făcut? Mikiko te va ucide.

      - A plecat ieri câteva ore și când sa întors era plin de vânătăi și speriat. Chiar în șoc.

      - Mikiko la adus la mine prima dată când a aflat de vânătăile de pe corp, i-am sugerat să îl ducă și la un psiholog.

      - Iar eu am refuzat. Acum să terminam și cu asta, vreau să mă întorc la somn.

      Tresar când îmi da seama ca Akihiko era chiar in spatele meu, mă întorc catre el, dar acesta nu mă privea și fața lui nu trăda nici o emoție.

      - Bună Akihiko.

      - Mda, cum zici tu. Fă-ți treaba și să ne vedem fiecare de treabă.

      Părea supărat și oarecum deranjat de prezenta lui aici, dar totuși se așează cuminte pe canapea și scăpa de tricou, acum lăsându-mă cale liberă să mă pot holba cât poftesc la corpul său, cu cicatricile sale și cu răni noi pe el. Îmi venea să îmi trag două, apoi să mă arunc de pe acoperiș. Cum am putut fi atât de ignorant și să îl las să plece de acasă?

      - Cum doamne te-ai ales din nou cu asemenea răni?

      - Aceași întrebare, chiar dacă ești conștient că nu voi răspunde la ea.

      - Încercarea moarte nu are.

      - Depinde în ce constă această încercare.

      Mă așez pe fotoliu și îi privesc în timp ce Heideky îi trata rănile. Akihiko strâmbă din nas când simte dezinfectant pe rănile sale ce îl ustura. Mă durea și pe mine când ii vedeam suferința și mă durea și mai tare când știam că a ajuns asa din vina mea, pentru că sunt indecis, sau am fost.

      - Akihiko, cum teai ales din nou cu fix aceleași răni pe mână? Și prima dată când ai venit, aveai semnele astea de semilună.

      Akihiko își trage mana dintr-a sa și mă privește pe mine, speriat și oarecum panicat. Îl privesc confuz și de-a dreptul interesat și eu de răspunsul sau, care oricum eram conștient că nu va veni.

      Își muta din nou privirea spre Heideky, dar pe acesta îl privește încruntat și ochii ii erau plini de ura, parcă dorindu-și să îl omoară pentru întrebarea pusă.

      - OK, lasă-mă să termin și nu mai pun nici o întrebare.

      Akihiko îl lasă să își termine treaba, dar îmi evită privirea, fiind roșu în obraji. Pe sfârșit, acesta cască, își duce mana la guriță și observ în coltul gurii o lacrimă, era o imagine atât de drăgălașă, cu un Akihiko proaspăt trezit, venit de la duș și somnoros foc.

      - Am terminat, poți să te întorci la somn.

     Akihiko se ridică fără să mai ne adreseze un cuvânt și dispare pe scări în sus, iar la scurt timp auzim și ușa de la cameră.

      Oftez în același timp cu Heideky, acesta își strânge lucrurile și se așează pe canapea, privindu-mă oarecum gânditor.

      - Rănile sale nu sunt așa serioase, în afară de cea de pe spate Care pare făcută cu un obiect greu, probabil a fost lovit sau trântit în ceva, nu știu concret, dar i se va vindeca în scurt timp.

      - Heideky, ce ai vrut să zici cu rana de la încheietura?

      - Urmele de semilună? Când a fost adus prima data la mine, ambele mâini ii erau pline de asemenea răni, nu păreau făcute de el, dar oricât aș fi întrebat nu voia să răspundă. După un timp au dispărut și mi-am dat seama că ele chiar au fost făcute de altcineva, probabil același persoană care ia provocat acele răni și lovitura de spate.

      Un singur nume, o singura persoană îmi venise în minte, unica persoana de care Akihiko nu mia spus nimic și de care pare că se teme și vrea să o țină cu tot dinadinsul secretă de mine. Doar gândul că Hisashi și Akihiko sau întâlnit ieri mă înnebunea, dacă mai adaug și rănile, as da orice sa știu unde sta nenorocitul ăla și să îl învăț o lecție ce o va tine minte toată viața lui.

      Dar toate la timpul și momentul său. Vor plăti toți, mă voi asigura personal, iar Akihiko, pe el îl voi elibera din colivia în care a fost închis.