Adopted love

Capitolul 73

După două luni de la plecare

      Stăm de zece minute deja pe canapeaua din camera de hotel în care sunt cazat de mai puțin de o săptămână și din care urma să plec chiar înainte ca Daichi să îmi apară la ușă, gâfâind, cu ochii roșii și un singur ghiozdan în spate, singurul său bagaj.

      Panica mă făcuse să îl primesc în cameră și să îl ajut să se așeze, se sprijinea de perete și cu greu își ținea echilibrul când se desprinse de el să poftească înăuntru, prinzându-l la propriu în brațe.

      - Daichi, ai putea să îmi spui de ce anume ești aici? Și cu mai multe detalii, nu doar că nu e vorba de Akihiko.

      Acesta oftează și se lasă cu spatele de spătar, mai avea puțin și izbucnea în plâns, iar eu nu știam motivul, iar asta mă rodea pe interior. E prietenul meu cel mai bun, singurul care mi-a fost la greu și care m-a iubit atâția ani, indiferent că eu simțeam la fel sau nu și m-a lăsat să-mi fac de cap cu corpul său ori de câte ori aveam eu chef. La ce prost eram, până și în ziua de astăzi mă întreb cum de mă mai suportă.

      - Am făcut un control de rutină, mama a fost depistată cu cancer și pentru siguranță am insistat să ne facem câteva analize. Ai mei s-au împotrivit total, au susținut că nu se poate, că sunt rare asemenea cazuri, dar speriat pentru siguranța lui Yukio am făcut-o pe ascuns, acesta fiind de acord cu decizia mea.

      - Deci unul din voi are cancer?

      Asta ar explica venirea lui bruscă și halul în care este, dar asta nu pare ceva ce ar face el dacă ar afla un lucru așa important și clar nu ar veni după mine.

      - Nu, nu avem nici unul, e ceva și mai grav.

      - Daichi, mă îngrijorezi, ce se întâmplă? Ce poate fi mai grav decât cancerul? Și dacă nu aveți cancer, de ce dracu nu te afli alături de mama ta?

      - Pentru că nu e mama mea! Nu sunt fiul lor biologic!

      Șoc.

      Sunt în stare de șoc, nu înțelegeam ce vrea să spună, auzeam, dar parcă informația trecea doar pe lângă mine, creierul meu nu putea procesa informația.

      - Daichi, ești sigur că analizele au fost-

      - Da, sunt corecte, doctorul ce s-a ocupat e un bun prieten, a repetat testele de trei ori, mereu același rezultat. Nu sunt copilul său, am fost adoptat și ei mi-au ascuns asta!

      - Nu cred că-

      - Ba da, asta intenționau, de aia erau așa porniți să nu fac testele, ca să nu aflu adevărul!

      Nu cred că a venit aici doar să vorbesc eu prosti și să mă întrerupă de fiecare dacă când eu greșeam la lucruri atât de evidente.

      - Daichi, poate ar trebui să te calmezi, Yukio ce a spus?

      Acesta sare în picioare și începe să se plimbe de nebun prin cameră. Observă bagajele, dar nu îmi spune nimic, doar îmi aruncă o privire întrebătoare, dar apoi scutură capul, semn că nici nu vrea să știe.

      - Yukio nu știe, nu am avut curajul să îi spun.

      - Până la urmă tot va afla, iar atunci va fi grav.