Adopted love

Capitolul 22

      După ce au plecat cei doi, unu mai nemulțumit ca celălalt, am rămas singur cu Akihiko și Yuko. Pe micuță am hotărât să o ducem mâine, deoarece ei erau cu motorul și nu vreau ca singura amintire lăsată de mama ei să dispară și mai ales, nu vreau ca Akihiko să se închidă în el din nou din cauza unui incident.

      -Păi, ar trebui să ne pregătim și noi bagajele.

      -Da, cred că da.

      Ori mi se părea mine ori vocea lui era lipsită de entuziasmul ce îl avea acum câteva minute. Îl privesc cum ură în liniște în camera sa, iar eu o iau spre a mea, debusolat și confuz. Am reușit din nou să îi stric buna dispoziție , am zis sau făcut ceva? Asta chiar mă pune rău pe gânduri.

      După ce reușesc să fac și bagajul, îmi caut actele, le găsesc relativ repede, le scanez să fiu sigur că sunt nune, apoi le pun pe birou, mă duc în camera lui Akihiko, unde îl găsesc pe acesta printre mormanele de haine.

      Zâmbesc când îmi dau seama că nu știe ce să își pună la el. Mă apropii și îl iau în brațe pe la spate, lăsându-mi capul pe umărul său.

      -Nu știu ce haine să îmi pun.

      -Câteva tricouri, o bluză în caz de orice și pantaloni lungi, nu cred că e timp de pantaloni scurți în perioada asta și dacă chiar e, îți cumperi o pereche de acolo. Nu trebuie să te stresezi, oricum pun pariu că părinții tăi vor vrea să facă o sesiune de shopping.

      -Doar când mă gândesc cum m-a târât ultima moară Mikiko prin magazine mi se face pielea de găină.

      -Da, sora mea chiar poate fi de temut când vine vorba de cumpărături.

      Începe să râdă și se lasă mai moale în brațele mele, respirând ușurat. Îl țin aproape de mine, bucurându-mă de mirosul șamponului său de ciocolată. 

      -Hajime?

      -Hm?

      Ezită înainte de a vorbi și chiar și atunci când o face, se răzgândește.

      -Nimic...

      Oftez și nu pun mai multe întrebări, mai bine nu îl forțez. Îi las un sărut pe gât, în locul unde i-am lăsat semnul și mă depărtez puțin de el.

      -Akihiko, ai pașaport?

      -Da, mi-a făcut Katsumi, managerul lor a zis că mi-ar prinde bine în caz de orice. 

      -Fi sigur că ai toate actele la tine, bine?

      -Da.

      Îi mai las un sărut pe păr și mă ridic. Îl văd cum se oftică pentru că nu l-am mai ținut încă în brațe așa că îi ciufulesc părul, dar acesta mi-o prinde și o duce la buzele sale, sărutându-o. Un val de căldură mă cuprinde și pot simți cum pantalonii devin ușor, ușor inconfortabili. 

      Nu știu cum să reacționez, e prea mult cu toate ce s-au petrecut azi, chiar dacă e doar un simplu sărut pe mână, reușește să trezească în mine stări și senzații ce rar le-am simțit. 

       Rămân împietrit, cu răsuflarea în rât, Akihiko profită de asta și se ridică, mă prinde de materialul tricoului și mă trage spre el, unindu-și buzele de ale mele. Chiar și așa șocat cum sunt, îi răspund fără tragere de inimă la sărut. 

      Îl prind de talie și îl aduc mai aproape de mine, adâncind sărutul. În capul meu se învârt doar imagini cu el, când l-am prins în baie dezbrăcat, cu formele lui și cicatricile pe care voiam să le ating, voiam să îl ating și să îl simt, să îi provoc plăcere, dar nu e momentul potrivit și mai mult de atât, nu îi știu adevăratele sale sentimente pentru mine și dacă tot ce face nu e cumva doar o joacă.

      Ne despărțim din sărut și îmi zâmbește, apoi se apucă și începe să își facă bagajul. Mă pun pe pat și îl privesc. Făcea mișcări precise și liniștite, nu ai fi zis că e un copil cu probleme, care se teme să interacționeze cu alți oameni și care vrea să îi țină pe toți la distanță. 

      Iau chitara în brațe și o privesc, amintindu-mi de zilele în care cântam la ea, înainte ca Mikiko să descopere cât de mult iubește muzica. Pe atunci totul mi se părea atât de banal, de comun, zilele alea erau normale și liniștite. 

      Pe atunci nu credeam că o să îmi petrec trei ani lângă o persoană ce merită tot disprețul și ura de pe lumea asta, pe atunci nu știam că voi jura că nu o să îmi întemeiez vreodată vre-o familie și nu credeam că o să întâlnesc un puști ce să îmi înnebunească mintea și inima. 

      Zâmbesc la imaginea cu Akihiko, atunci când l-am văzut prima dată, în fața uși cu ursulețul și ghiozdanul său. 

      Observ caietul lui pe noptieră și las chitara joc, luând totuși caietul și răsfoind prin el. Erau mai multe cântece terminate sau unele doar începute, lăsate neterminate, nu citesc mai nici un cântec, abea când ajung la final, unde dau de câteva foi cu multe ștersături sau versuri tăiate. Nu apuc să citesc, deoarece Akihiko îmi ia caietul din mână. 

      Îl privesc și avea îmi ridic sprânceana când observ că era încruntat și își mușca buza. Strânge caietul la piept și privește spre pieptul meu, refuzând să mă privească în ochi.

      Zâmbesc la imaginea din fața mea, îl prind și îl trag în brațele mele, el scoate un mic țipăt de uimire și scapă caietul pe jos, dar tot refuză să mă privească. Îi prind bărbia ferm cu două degete și îl fac să mă privească, chiar dacă își mută privirea undeva în stânga mea. 

      Acum o face pe domnul timid? Acum câteva minute mă săruta și acum îi e rușine să mă privească, asta da noutate. 

      Îmi lipesc scurt buzele de ale sale și le las acolo, până își dă seama că nu am de gând să conduc sărutul ăsta și dacă vrea mai mult, nu are decât să ia inițiativă. Mă mușcă ușor de buză și începe să își miște încet buzele peste ale mele, îi fac pe plac când mă mușcă a doua oară de buze și mă strânge ușor de păr, preiau conducerea și îl apropii mai mult de mine, până piepturile noastre se lipesc prin materialul tricourilor ce le purtăm. 

      Se desparte din sărut din lipsă de aer și mă privește pe sub gene. Zâmbesc mulțumit și satisfăcut, credea că îi merge cu domnul rușinos după ce mă sărută și îmi provoacă un început de erecție? Să o creadă el.

      -Deci, de ce te-ai rușinat dintr-o dată?

      -Nu m-am rușinat!

      -Nu minți prea convingător.

      Își mușcă buza și oftează.

      -Credeam că ai citit ce am scris.

      -Yukio poate citi și eu nu?

      Simțeam cum mă enervez ușor, dar mă calmez când îi văd nedumerirea de pe față și când îi aud răspunsul.

      -Yukio nu a citit niciodată ce am scris eu. Vreau ca tu să fi primul care citește.

     Îl iau în brațe și îl strâng puternic, dar îi dau drumul când se plânge de lipsă de aer.

      -Hajime, vreau să îți spun ceva...