Adopted love

Capitolul 44

Akihiko

      Îmi deschid cu greu ochii, nu îmi amintesc prea bine ce s-a întâmplat după ce l-am sunat pe Hajime aseară. Totul e în ceață în mintea mea, îmi amintesc aproape perfect ce s-a întâmplat aseară, dar partea după ce am vorbit cu Ayame e vag în ceață.

      Dacă țin bine mine l-am sunat până și pe Hisashi ianitne să îmi dau seama de greșeală și sa sun pe adevărată persoană de care aveam nevoie.

     Dar nu îmi amintesc să fi vorbit, știu că l-am sunat, dar apoi totul e negru, iar durerea de cap și amețeala mă iau de fiecare dată când încerc să îmi amintesc.

      În cameră era întuneric, nu vedeam mai nimic, dar căldură ce venea de undeva aproape din spatele meu, mirosul de neînlocuit și inconfundabil al parfumului său și izul de tutun îmi dă de înțeles că mă aflam în camera lui Hajime.

      Un sentiment straniu de vinovăție mă cuprinde, îmi e frică de ce va putea crede despre mine acum, într-un fel mi-am încălcat promisiunea, nu am fost la Hisashi, dar totuși am vrut să merg la el, să mă ascund de toți acolo, l-am sunat și dacă nu mi-ar fi spus să mă duc acasă, probabil, probabil. Nu, nu pot să mă gândesc acum la asta, nu pot să mă gândesc deloc la asta.

      Trebuie să îmi revin și trebuie să îi spun adevărul lui Hajime, toată treaba asta a ieșit din cauza unei minciuni, nu pot să îi ascund acum faptul că l-am sunat pe Hisashi. Chiar dacă probabil va fi dezamăgit de mine, el a fost corect cu mine și mi-a spus, chiar dacă a făcut asta târziu, totuși a făcut-o.

      Vreau să mă întorc și să mă cuibăresc în brațele sale, dar îmi e frică, îmi e jenă și rușine. Am fugit fără să ascult, am dat vina pe el și am tras concluzii pripite, zicând că a vrut diar să se simtă precum un erou.

      Îmi e frig, dar nu mă pot mișca, e ciudat, mă simt eu ciudat. Totul a devenit ciudat pentru mine, doar pentru că i-am spus trecutul meu. Probabil el a încercat să mă ajute, iar eu am interpretat totul greșit.

      Ma întorc cu greu, dar nu am curajul să îi privesc fața, rușinea asta mă omoară. Totuși cu ultima mea fărâmă de putere îmi ridic privirea, tresărind când dau de ochii săi ce mă priveau intens. Era treaz, a fost treaz în tot acest timp.

      Rămânem așa, privindu-ne unul pe altul, în beznă și liniște totală, puțina lumină ce se strecura printre draperii nu îmi permitea să îmi dau seama de modul cum mă privește, dacă era îngrijorat, dacă era supărat,dacă era dezamăgit.

      Tresar când îi simt mână pe talia mea, alunecând încet pe spatele meu, apoi aducându-mă aproape de corpul său, lipindu-mă de el. Îmi afund fața în pieptul său, prinzând-mă de materialul hainei lui, lăsând lacrimile ce încercam de mult să le rețin, să cadă pe obrajii mei.

      Stăm așa, îmbrățișați, cu mine plângând la pieptul în tăcere mai multe minute, în care eu mă descarc prin singurul mod pe care eu îl găsesc rezonabil la acest moment.

      - Ești mai bine? Mă întreabă când eu reușesc să mă opresc din plâns.

      Dau aprobator din cap, incapabil să dau glas unui singur cuvânt. Când mă gândesc la ce ar trebui să îi spun, toate cuvintele dispar din mintea mea.

      - Akihiko...

      Îl strâng mai tare în brațe, vreau să simt că e lângă mine, că nu îmi va da drumul și dacă o va face să știu că nu o să cad. Dacă el renunță la mine, eu voi cădea și nu o să îmi mai revin vreodată.