Adopted love

Capitolul 66

      Mă așez pe pat și rămân pe marginea lui, privind parchetul. Ar trebui să-mi fac bagajele și să mă mut cu ai mei în noua noastră casă, dar îmi vine atât de greu să fac asta.

      Aud o bătaie în ușă și îmi întorc privirea spre ușă, văzându-l pe Hajime stând în prag și privindu-mă îngrijorat. Vine lângă mine și mă trage în brațele sale, iar eu las lacrimile să îmi curgă. Am ieșit din spital de o săptămână deja și Mikiko și Katsumi tot vorbesc să ne mutăm într-o casă mai mare noi trei, dar nu mi-au spus unde, știu doar că va fi în apropierea școlii mele actuale.

      - Hei, nu plânge, va fi bine.

      - Dar nu ne vom mai vedea atât de des. Iar presa știe acum de existența mea și de cum arăt. Totul va fi diferit.

      - Nu chiar tot.

      Îmi ridică privirea cu două degete și își lipește încet buzele de ale mele într-un sărut gingaș. Îmi frământă buzele, iar eu îi imit mișcările, încercând să dau uitare gândurilor rele, are dreptate, noi nu vom fi diferiți.

      Îl iau prin surprindere și mă pun în brațele sale, încercând să adâncesc sărutul și spre fericirea mea, el mă lasă să îmi fac de cap. Își pune o mână pe fundul meu și mă strânge ușor, iar cealaltă mână și-o strecoară pe sub tricoul meu, cu un număr mai larg și îmi mângâie ușor spatele ce era acoperit ori cu răni vindecate, ori cu bandaje ce încă nu am putut să le las deoparte.

      Tresar când dă de un pansament sub care se află una dintre cele mai adânci răni ce mi le-au făcut nenorociți ăia și se retrage din sărut, cu ochii plin de regret și îngrijorare.

      - Ți-am mai spus că nu îmi place când mă privești așa?

      Zâmbetul îmi era strâmb, dar totuși sincer. Cum a spus și psihologul, nu mă pot lăsa dărâmat de răpirea asta, trebuie să găsesc un motiv să mă ridic și să merg mai departe. Totuși acel motiv e fix în fața mea, iar pentru el mă voi ridica din gaura în care am fost aruncat și voi deveni mai puternic.

      - Sunt bine, acum sunt bine.

      Îmi las capul pe umărul său și îl prind într-o îmbrățișare, simțind că are nevoie de una mai mult decât aveam eu nevoie de sărutul acela pentru a-mi aminti că noi vom fi bine.

      - Îmi pare rău, Akihiko.

      - E în regulă, nu te învinovăți. Am aceeași vină, ar fi trebuit să stau lângă tine, nu să te las să pleci.

      - Iar eu trebuia să-ți explic, nu să fug de trecut și de tine.

      Mă desprind din îmbrățișare și sar jos de pe el, scoțând caietul din sertar și răsfoind câteva pagini, apoi îl întind spre el.

       - Mă lași să citesc din el? mă întreabă mirat.

      - Nu, te las doar să privești. O să ți-l cânt, dar când îl voi termina, promit!

      Îl iau din mână lui, înainte să poată apuca să citească din melodia scrisă pentru el. Am mai scris câteva versuri de când am venit acasă, dar încă nu știu cum să o închei.

      - Akihiko, ești gata?

      Vocea lui Mikiko se aude de undeva de jos și îmi dau seama că nu am împachetat tot. O să fie nervoasă dacă află că nici nu m-am apucat.

      - Imediat! îi strig înapoi. Ajută-mă să împachetez!

      Hajime privește în jurul său și își dă și el seama că nici măcar nu am început. Se ridică și îmi ia caietul din mână, punându-l pe acela primul în ghiozdanul meu de școală, apoi începe să mă ajute să pun hainele în cele două geamantane aduse de Mikiko. Totuși doar unu îmi e de ajuns, nu am chiar atât de multe haine.