Adopted love

Capitolul 32

Hajime

      Îl privesc cum doarme, stând cu o mână sub cap și cu cealaltă jucându-mă în părul său. Trecuse deja o săptămână de când am vorbit cu un detectiv particular, omul a cărei față nu speram să o mai văd vreodată, cel care acum cinci ani mi-a adus doar vești proaste și care mi-a schimbat radical viața.

      I-am dat toate detaliile de care dispuneam, spunând că sunt suficiente și că în maxim o săptămână mă va contacta, dar încă nu am primit nici o veste de la el și mă tem că nu a găsit nimic.

      Îl sărut pe Akihiko pe frunte după care mă dau jos din pat și mă duc să închid fereastra, apoi îmi iau laptopul și mă pun din nou în pat, începând să scriu pentru noua carte ce mi-a venit în minte, simt că dacă nu mă descarc o să înnebunesc și scrisul mereu a fost un mod de a mă descărca, mereu m-am liniștit când scriam.

      După jumătate de oră, Akihiko începe să se agite, bănuind că urmează să se trezească, pun laptopul deoparte și îl iau în brațe, acesta mormăind ceva indescifrabil și ascunzându-și fața mai mult în pieptul meu.

      -Neața, somnorici.

      -Mh, neața...

      Dintr-o mișcare ajunge deasupra mea, își strecoară mâinile în jurul gâtului meu și mă sărută apăsat, dar scurt, apoi își ascunde fața în scorbura gâtului meu.

      -Doar atât? mă plâng eu.

      -Mhm, doar atât sunt în stare momentan.

      Îl strâng în brațe li zâmbesc când îl simt foindu-se și cerându-mi să nu-l mai strâng așa tare, pentru că rămâne fără aer. Slăbesc strânsoarea și îl ridic puțin, acum privindu-l în ochi.

      -Ia zi, acum ești în stare să mă săruți cum trebuie?

      Se preface că se gândește puțin apoi mă privește amuzat.

      -Nu!

      -Mai vrei o tură?

      -Nu!

      Mă rostogolesc, ajungând el cel dedesubt și îmi lipesc buzele de ale sale, mișcându-le încet, așteptând să se obișnuiască cu mine, apoi adâncesc sărutul tot mai mult, fericit să îl știu lângă mine și fiind doar al meu.

      Îmi aud telefonul sunând, mă despart supărat din sărut, mă privește confuz, întrebând din priviri cine poate fi. Mă dau jos de pe el și îmi iau telefonul, observând un număr necunoscut, apoi îmi dau seama că era detectivul. Răspund și îi fac semn lui Akihiko să meargă și să facă un duș.

      -Am găsit ceva, trebuie să ne vedem. La ora două, în parcul de lângă casa voastră.

      Apoi închide, lăsându-mă cu ochii în soare și confuz.

      Îmi iau și eu haine de schimb și merg spre baia de pe hol. Dau drumul la apă călduță, lăsând apa caldă să îmi răsfețe pielea, îmi simțeam mușchii amorțiti și tot corpul îmi era greu.

      Îmi masez scalpul, simțind o oarecare satisfacție, apoi îmi spăl corpul și ies din duș, îmi șterg corpul apoi mă îmbrac și mă întorc în cameră, gasindul pe Akihiko cu prosopul pe cap, încercând să se usuce.

      Mă apropii de el și îmi pun mâinile peste ale sale, ajutându-l să își usuce părul.

      - Hajime?

      - Hm?

      Face o mică pauză, bănuind că acum își mușcă buza și se gândește dacă să spună sau nu.

      - Cu cine ai vorbit? Săptămâna asta ai fost cam agitat.

      Să îi spun adevărul nu prea vreau, nu știu sigur cum ar reacționa dacă ar afla că am angajat un detectiv să îi găsească pe nenorociți ăia.

      - Cu unul dintre editori, trebuie să mă întâlnesc cu el astăzi, ceva legat de cartea nouă.

   Nu îmi place să îl mint, dar nu vreau să îi adu aminte de trecut, știu cât îl afectează și chiar nu îmi doresc să facă o criză. Poate unele lucruri chiar ar trebui să rămână ascunse, măcar până e pregătit să afle.

      - Ești sigur că nu ai pățit nimic?

      Îi simt frica din voce.

      -Nu am pățit nimic.

      Îl întorc cu fața spre mine și îmi lipesc fruntea de a sa.

      -Totul e bine, astăzi te las să ieși cu Yukio, te sun eu când termin.

      -Dar, de ce nu pot veni cu tine?

      Îmi simțeam inima cum se rupe în două, l-am rănit, simt asta.

      -Nu ai mai ieșit de mult fără mine din casă și nici nu Yukio nu te-ai văzut de mult. Fă-o pentru mine, te rog!

      Măcar acum spuneam adevărul, chiar m-ar bucura să știu că mai iese din casă și mai socializează, chiar dacă e doar Yukio, psihologul a spus că asta i-ar face bine și vreau ca el să se facă bine, să se bucure de viața de licean și de toate bucuriile de care până acum s-a temut.

       Îmi lipesc scurt buzele de fruntea sa, simțind că dacă o să îl sărut pe buze, o să îl frâng mai mult, după toate minciunile ce le-am scos până acum pe gură.