Adopted love

Capitolul 75

      Îmi era greu să respir, iar vederea îmi era încețoșată, loviturile mă dureau și sângerau, dar cea mai rea era cea din umăr, făcută de un glonț, care a trecut pe lângă ca printr-o minune, dar destul de aproape să lase o rană adâncă.

      Privesc în jur și doi dintre polițiști din grupul meu era pe jos și nu îmi dădeam seama dacă erau morți sau nu. Sunt sigur că Simona nu mă mai lasă vreodată să fiu în mijlocul acțiunii data viitoare. Mai multe împușcături și un ras psihopat se aude din cealaltă parte a încăperii, iar apoi o durere mult mai intensă față de cea din umăr îmi străpunge piciorul.

      Mă trezesc gâfâind și transpirat, mă ridic și îmi trec o mână prin păr, încerc să-mi calmez respirația și bătăile inimi, din fericire cu trecerea timpului a devenit mai ușor să mă calmez, dar în alte dați nu îl aveam pe Akihiko lângă mine. Din nefericire trezirea mea bruscă la trezut și pe el și orice mi-ar fi spus, nu auzeam clar, dar îi simțeam mână pe umărul meu, fix unde am fost împușcat și mă trag ca ars, simțind o fantomă a durerii.

      Probabil că l-am speriat destul de rău, sa îndepărtat si a aprins repede veioza de pe noptieră și s-a întors la mine, îi vedeam cu coada ochiului reacția când mi-a văzut în sfârșit cicatricea de pe umăr. Până acum am rămas gol în fața lui doar pe întuneric sau într-o lumină extrem de slabă unde rănile mele nu puteau fi vizibile.

      - Hajime, asta e...cine, cine ți-a făcut asta?

      Mă dau jos din pat și mă duc la birou de unde îmi iau pachetul de țigări, încercând să evit întrebările și pe el în același timp. Știam că se va simți vinovat dacă îi spun că s-a întâmplat când încercăm să prind pe unul dintre agresorii săi și ăsta e ultimul lucru ce mi-l doresc.

      - Hajime?

      Era lângă mine și mă privea pierdut, parcă redevenise adolescentul pe care l-am lăsat în urmă.

      - Hajime, astea sunt...

      Arată atât spre umăr cânt și spre picior, iar acum știam că nu avea sens să mai ascund adevărul.

      - Acum un an și jumătate, am insistat să merg și eu cu ei și nu am fost destul de pregătiți, erau mai mulți oameni decât crezusem. Nu îmi amintesc prea multe, dar nu mulți am scăpat cu viață.

      Un timp Akihiko nu a scos nici o vorbă, apoi s-a sprijinit de biroul lângă mine și mi-a luat țigara, ducând-o spre buzele sale și trăgând un fum, apoi o stinge în scrumieră nervos.

      - De ce nu mi-ai spus? Am crezut că am terminat cu minciunile!

      - Dar nu te-am mințit, doar nu voiam să te simți vinovat!

      -Dar mi-ai ascuns lucruri și chiar de îmi ziceți, vinovăția îmi trecea repede, cunoscându-te, știu că te-ai băga în orice rahat pentru mine! Hajime, gata cu minciunile și nu îmi mai ascunde nimic, te rog!

      Ochii săi sclipeau și mai avea puțin și plângea, mă desprind de birou și mă poziționeze în fața lui, îl ridic și îl așez cu fundul pe birou, luându-i fața între palmele mele.

      - Promit!

      Îl sărut încet pe buze și îmi las mâinile să îi exploreze corpul gol, el făcând la fel în timp ce mă aducea mai aproape de el.

***

      -Ce vrei să faci?

      Akihiko zâmbește și mă trage în continuare spre o clădire care era în degradare și doar cu ochii îți dădeai seama că nu rezistă mai mult de doi ani fără o recondiționare. Nu înțeleg de ce a ținut atât să venim aici, dar cum a insistat atât de mult și părea atât de dornic să îmi arate locul nu am putut să refuz, cu toată munca ce mă aștepta în birou. Când intrăm, liniștea la care mă așteptam și mirosul de mucegăit și vechi lipsea cu desăvârșire, în locul lor răsunând voci, râsete și strigăte de copii, în aer plutea un miros de mâncare.