Adopted love

Capitolul 54

      Mă ridic din bancă în momentul în care un coleg îmi spune că sunt chemat de o fată pe hol. Nu știu cine ar putea fi, în afară de colegii mei de clasă, pe care îi cunosc doar puțin, nu știu alte persoane din școală.

      Ies din clasă și privesc spre fata mai înaltă decât mine cu vreo zece centimetrii, avea parul prins într-o coadă, permițându-mi să îi văd cei trei cerceii dintr-o ureche și unul singur în cealaltă, lung ce se tramina într-o lună micuță.

      Mă studiază și ea la rândul său, după care pufnește nemulțumită și se apropie de mine.

      - Tu ești copilul adoptat de Mikiko? Am crezut că va fi unul mai, habar n-am, nu tu!

      - Poftim?

      - În fine, sunt aici din cauza iubitului meu și a stării sale de rahat. Așa că ai face bine să nu îl mai deranjezi!

      Iubitul ei? Nimic din ce zice ea nu are logică pentru mine. Cine e tipa asta și ce vrea de la mine?

      - Cine ești?

      Fata se preface rănită de întrebarea mea, ca și cum ar fi trebuit să știu deja cine e ea. Se apropie de mine și mă prinde de cămașă, mă trage spre ea și mă privește arogant, am impresia că de ar putea mi-ar da și un pumn în față.

      - Sunt Nori, iubita lui Sato!

      Tot nu sunt impresionat, dar sunt surprins că Sato are iubită. Nu am văzut-o în prima zi când am venit la școală și sunt sigur că asta e prima dată când o văd de fapt pe tipa asta.

      Oftez și îi dau mâinile de pe mine, oricum am destule pe cap, nu am nevoie acum și de o înțepată ce vrea doar să își arate puterea oferită de Sato.

      - Uite Nori, accentuez numele și o privesc plictisit, nu știu care e treaba cu iubitul tău, dar nu mă privește pe mine!

      Au trecut două zile de la acel incident și nu am mai vorbit cu Sato, nici măcar nu l-am văzut. Am lăsat baltă planul meu ingenios de al face pe Sato să recunoască, a fost destul de clar că nu vrea să îmi spună. Partea proastă e că Yukio are antrenamente și Ayame repetiții, deci în pauze amândoi dispar și rămân singur în clasă.

      - Cum nu? Crezi că sunt proastă și nu văd cum te uiți la el? Și plus de asta Sato te tot evită și te privește când nu ești atent.

      Tresare când își dă seama de ce a scos pe gură. Deci așa, de asta nu l-am mai văzut eu de loc pe Sato, mă evită, încă unul pe listă, fix sub numele lui Hajime.

      Îmi strâng involuntar pumnii când îmi amintesc de Hajime și de modul său prostesc prin care mă evită. Se trezește înaintea mea, îmi pregătește mâncarea, după dispare de acasă, când mă întorc acasă, el e închis în biroul său.

      - Uite, nu știu ce îți închipui, dar eu nu mă dau la iubitul tău și nici nu mă uit într-un fel anume la el. Am vrut doar să aflu ceva pentru un prieten, dar am lăsat-o baltă.

      - Tu chiar crezi că mă las păcălit?

      - Crezi ce vrei, eu ți-am spus adevărul.

      Mă întorc pe călcâie și mă întorc în clasă, un motiv ar fi că vreau să scap de ea și celălalt că se sunase.

      După terminarea orelor, îi întreb pe prietenii mai dacă vor să mergem în parc înainte de a merge spre casă, dar aceștia au treabă la cluburile în care sunt înscriși. Încă o zi în care merg singur spre casă.

      - Ne pare rău Akihiko, dar chiar nu putem lipsi.

      - Nu e nici o problemă Ayame, stai liniștită.

      Aceasta zâmbește trist și mă îmbrățișează înainte de a se face și ea nevăzută pe ușă. Oftez și îmi iau lucrurile, pornind spre poarta școlii.

      Nu ies bine pe poartă că sentimentul din ultimele zile cum că aș fi urmărit apare din nou și devine tot mai apăsător. Îmi e frică să mă uit până și în spatele meu, iar singurul lucru ce îl pot face e să grăbesc pasul cât mai mult posibil și să sper că voi ajunge acasă în siguranță.

      După ce intru pe poarta casei sentimentul straniu e tot acolo, încerc să privesc în jur, dar în afară de o mașină ce tocmai trecuse nu mai era nimeni. Oftez și alerg spre ușă, o descui și o încui la loc în urma mea, las să îmi cadă ghiozdanul și alerg spre biroul lui Hajime, rugându-mă să fie acolo.

      Deschid ușa și dau buzna înăuntru, privesc panicat în camera goală, iar panica pune din nou stăpânire pe mine.

      Unde e? De ce nu e aici? Mereu e aici.

      - Hajime, am nevoie de tine, spun printre lacrimi.

       Reușesc să ajung la biroul său, privind cu lacrimi în ochi cea ce a făcut el cât timp a stat închis în camera asta. Erau două poze pe birou care mi-au atras atenția, una era cu mine, în timp ce cântam la chitară și zâmbeam, nu mai văzusem poza aia până acum, dar probabil are multe poze de care eu nu știu. Totuși nu poza cu mine mi-a stârnit atât de mult interes, ci cealaltă poză, care era cu fața în jos și părea mototolită și veche.

      Iau poza tremurând și simțind un fior rece, nu era bine ce făceam, nu o să mă ajute cu nimic. Întorc poza și simt că rămân fără aer, iar picioarele îmi cedează, prăbușindu-mă cu poza în mână și lacrimile ce îmi curgeau șiroaie pe obraji. 

      Privesc poza cu groază și cu durere, o femeie ce zâmbea cu toată gura, lângă Hajime, mult mai tânăr și schimbat cu mult față de cel de astăzi. Părea fericit și împlinit, ca și cum nimic  nu l-ar putea dărâma, iar ea avea ceva aparte, pe lângă frumusețea ce îți ia ochii și mințile dintr-o singură privire. Era sigură pe ea și citeai în privirea ei ca de felină că știe ce vrea. nu găseam nimic defect la ea, nici un defect, zâmbetul, trăsăturile feței, totul părea perfect, iar Hajime arăta fericit.

      -Eu nu voi reuși niciodată să îi aduc o asemenea fericire, un asemenea zâmbet.

      Mă ridic de pe jos, las poza să îmi cadă din mână și o iau orbește spre scări, la un moment dat împiedicându-mă și aproape căzând pe scări, dar reușesc în ultima clipă să mă prind de balustradă. 

      -Ah, mâna!

      Chiar dacă am scăpat de o căzătură și probabil de o lovitură la cap, mân mea sigur e ruptă sau luxată. Oricum nu mai țin cont de asta și ies din casă, începând să alerg înapoi spre școală, dacă Hajime nu mă poate liniști, singurele persoane care mai pot să facă ceva în momentul de față sunt Yukio și Ayame.

      Dau în haosul meu peste câteva persoane, dat totuși continui să alerg, simțind o oarecare ușurare când văd clădirea școli. Încetinesc pasul, simțind cum mai aveam puțin și rămâneam fără aer. Mă opresc puțin pentru a-mi trage sufletul, iar când să pornesc, simt o mână ce îmi cuprinde abdomenul și alta ce îmi e așezată la gură, cu un fel de batistă. 

      Încerc să mă zbat și să scap din brațele acelei persoane, dar aveam impresia că făceam mai mult rău și probabil așa și era. Doar când începe să mi se facă somn îmi dau seama că acea batistă era îmbibată cu o soluție. La scurt timp simt că tot în jurul meu dispare, iar eu eram doar pe jumătate conștient, auzeam ce se întâmplă în jurul meu, mă simțeam cărat, dar nu conștientizam. 

      -Pune-l lângă ciudatul ce ne urmărea.

      Vocea îmi era oarecum cunoscută, ori poate doar halucinez eu tot. Mă simt lăsat să cad brutal pe ceva tare și după sunt împins pe ceva moale și cald cu capul. Aud și o mașină ce e pornită și cum sunt scuturat puțin, apoi totul devine ciudat de repetitiv. Voci, muzica de la radio, câteva cotituri și tot așa, chiar dacă nu mai înțelegeam ce vorbeau și nici versurile melodiei.