Adopted love

Capitolul 28

      Știam că era prea frumos să fie adevărat, știam și totuși după câteva vorbe spuse de el pentru a mă încuraja am acceptat și unde ne-au adus toată tâmpenia asta? La dracu ne-a adus! 

      Îi strâng mâna și o țin la fruntea mea, rugându-mă să își revină. Îmi ridic privirea și îi privesc fața palidă și buzele întredeschise, cu pătura peste el și încă cu hainele de la concert pe el. Doarme de mai bine de două ore în patul ăsta de spital și doctorii nu mă enervează la culme când îmi spun că ar trebui să plec și să revin mâine, deoarece nu are nimic grav. 

      Dacă nu ar avea, de ce are un ac în mână, de ce e legat la aparatele astea ce scot sunete enervante și de ce o asistentă vine regulat să îl observe? Nu îmi spuneți mie că totul e bine, știu că ceva nu e în regulă, poate pe Mikiko au convins-o toate minciunile lor, dar nu și pe mine, nu mă mișc de aici nici mort, până nu își deschide el ochișorii ăia ai lui neobișnuit de frumoși.

      Îmi amintesc perfect momentul în care am început să cântăm, totul mergea minunat, Akihiko se descurca de minune, dar observam că încearcă să nu privească spre public, dar asta i-a fost inevitabil, la un moment dat spre sfârșitul melodiei, s-a uitat și de atunci a început să omită câteva note, ceilalți nu erau prea atenți, dar eu am văzut cum tremura și mai avea puțin și pica. 

      M-am dus mai aproape de margine, pe unde am intrat și i-am zis fetei care se ocupa nu tot pe acolo că Akihiko nu mai rezistă și după melodia aia să stingă toate luminile până îl scot eu de pe scenă. 

      Tipa a făcut întocmai, a și anunțat prin stație pe restu din trupă, pentru a nu se speria, așa că eu m-am dus cât mai aproape de Akihiko, iar la sfârșit, când toate luminile s-au stins, l-am prins pe Akihiko la timp, deoarece leșinase și l-am scos de pe scenă. 

      Nu mi-a mai păsat de nimic, iar când luminile s-au aprins din nou, eu eram deja cu Akihiko în drum spre ambulanță. La doar câteva minute distanță eram deja la spital și așteptam ca doctorii să mă lase să intru în salon și să îl văd, de atunci nu m-am mai despărțit de el, am stat tot timpul lângă patul său, pe scaunul ăsta tâmpit.

      Când au ajuns și Mikiko și Katsumi, eu eram cu ochii roși de la plâns, în momentul în care am intrat în salon și l-am văzut cum arată, lacrimile mi-au dat năvală și am plâns. Cei doi au vorbit cu doctorul de față cu mine, reușind să aflu că Akihiko a avut o cădere nervoasă și șocul i-a provocat leșinul și că i-au dat calmante și un somnifer ca să nu se trezească până mai târziu sau chiar mâine.

      Voiam să dau vina pe Mikiko și Katsumi, deoarece au îngăduit ca toate astea să se întâmple, dar nu mai aveam puterea să fac una ca asta. Au încercat și ei să mă ducă la hotel, dar nu i-am băgat în seamă așa că  m-au lăsat în pace. De cum va fi externat și primește aprobarea doctorului, vom fi în primul avion spre casă, gata cu prostiile lui Mikiko, nu o să îl trimit la nici o lecție de dans sau canto, până nu primește acordul psihologului său că e pregătit să înceapă să facă cunoștință cu mai multe persoane.

        Nu știu când anume am adormit, dar știu sigur că pe undeva după miezul nopții, îmi ridic privirea și o întâlnesc pe a sa, mă privea îngrijorat și pot observa lacrimile ce stau să curgă. Îl iau în brațe și îl strâng la pieptul meu, fericit că e treaz.

      -Hajime...

      Îmi pronunță el numele printre suspine și mie îmi vine să mor de durere.

      -Sunt aici.

      -Îmi pare rău, îmi pare așa rău.

      Îmi mușc buza, simțind că lacrimile amenință să îmi cadă, dar nu pot să le dau drumul, nu acum, acum trebuie să fiu puternic pentru el.

       -Nu e vina ta, e doar vina mea. Trebuia să știu că nu ești pregătit.

       Îl țin la pieptul meu, lăsându-l să se descarce până doarme și îl așez înapoi pe pernă, lăsându-l să doarmă. După jumătate de oră apare și Mikiko și Katsumi.

      -Hajime, ești bine?

      O ignor și mă ridic, pregătit să părăsesc salonul, dar sunt oprit de Katsumi.

      -Știm cum te simți, Hajime! Și pe noi ne macină vina!

      Îl privesc cu cea mai rece privire a mea și observ cum tresare, dar nu se mută din fața mea, lucru ce mă enervează și mai tare.

      -Trebuia să vă gândiți la asta mai repede. 

      -Hajime, te rog, nu începe.

      Vocea surorii mele se frânge, mă întorc și observ lacrimile ce îi cad pe obaji.

      -Nu încep nimic surioară, pentru că ești conștientă de consecințele faptelor tale, de data asta ai reușit să îl rănești, mai rău ca oricine.

      Poate am exagerat, nu, știu sigur că am exagerat, nimeni nu l-a rănit mai mult ca jegodia de HIsashi, dar vorbele mi-au ieșit și nu pot fi retrase și sigur nu le voi regreta acum. Îl dau pe Katsumi din calea mea și ies din salon, mergând spre locul pentru fumători și fumând trei țigări una după alta fără oprire, vina mă roade pe interior.

      Telefonul îmi bâzâie în buzunar, îl scot și privesc absent ecranul, era Daichi. Oftez și răspund.

      -Hajime? Sunt Yukio, am urmărit concertul online și când ați dispărut mi s-a părut că ceva nu e în regulă, dar Daichi nu m-a lăsat să te sun doar acum, ce se întâmplă, Akihiko e bine?

      -Yukio, încet, mă doare capul enervant de tare și nu pot gândi limpede așa că ia-mă ușor.

      -Akihiko e bine?

      -E bine, se odihnește, dar nu știu când va începe școala.

      -Poftim?

      -E prea devreme. 

      -Hajime, ce s-a întâmplat aseară?

      -Akihiko a leșinat, a avut o criză.

      -Acum ce face? Pot vorbi cu el?

      -Tocmai ce a adormit la loc, o să îi zic că ai sunat și că vrei să vorbești cu el când se trezește.

      -Hajime, de ce l-ai lăsat să urce pe scenă?

      -De prost.

      Liniștea se așterne peste noi ca prima zăpadă, iar vina mă roade mai rău.

      -Daichi e acolo, vreau să vorbesc ceva cu el.

      -Da, e chiar aici.

      Aștept puțin, până îi dă telefonul și îl aud oftând.

      -Ai auzit tot?

      -Da, erai pe difuzor.

      -Daichi, vreau să te rog ceva.

      -Spune.

      -Vreau să îmi trimiți numărul detectivului care ți-a dat acele informații acum cinci ani.

      -Ce? Dar pentru ce?

      -Te rog, e singurul care îmi vine în minte și chiar am nevoie de el acum.

      -Bine, dar vreau să îmi dai toate detaliile.

      -O să afli când mă întorc, până atunci, fă ce ți-am cerut, te rog.

      -Bine.

      După ce închid, nu aștept mult că primesc un mesaj de la Daichi cu numărul individului, de acum nu mai pot da înapoi, nu că mi-aș dori așa ceva oricum.