Adopted love

Capitolul 11

      - Bine, atunci las totul pe mâna ta. Tot nu îmi vine să cred că ai reușit să îl convingi să se întoarcă la școală, tu ai făcut mai multe în câteva zile decât am făcut noi.

      - Nu mă întreba că nici eu nu știu cum am făcut-o.

      Oftez și îmi masez fruntea. De fapt știam într-o oarecare măsură cum am reușit, dar nu puteam să îi zic ei, ar fi luat primul avion pentru a veni să mă chinuie.

      - Hajime, trebuie să te las, încep repetițiile. Spunei că îl salutăm și că ne e dor de el.

      - Și lui îi e dor de voi.

      Închid și las telefonul pe birou, privindu-l pe Akihiko care stătea liniștit pe scaunul meu, citind o carte scrisă de mine, printre primele publicate.

      Oftez din nou și îmi scot o țigară din pachet, mergând spre fereastra deschisă, aprind țigara și trag cu poftă din ea, știind că îmi e toxică.

      - De ce fumezi?

      Întrebarea mă luase prin surprindere, dar faptul că ajunse lângă mine atât de repede și de silențios, mă făcu să tresar, își plimbă mana peste degetele mele, privind țigara fascinat.

      - Dacă ar fi să mă iau după Mikiko, aș zice că de prost.

      Îl aud chihotind și un zâmbet își face apariția și pe buzele mele, mut țigară în cealaltă mână și îl prind de talie, lipindui spatele de pieptul meu.

      - Akihiko, ai încredere în mine?

      - Eu...

      Nu avea, de ce oare îmi mai fac speranțe false? Și după ce i-am făcut mai întreb și asta, normal că nu are încredere în mine.

      - E ok, mi-ai spus clar, sunt doar un străin pentru tine. Cineva care are grijă de tine până se întoarce soră-mea.

      - Nu-i adevărat! Nu ești doar un...străin.

      Sare din brațele mele și mă privește nervos, dar și rănit. Mai trag un fum și pun țigara în scrumieră, oftând.

      - Sunt un străin, chiar tu ai zis-o.

      - Nu ești...

      - Nu te mai minți singur, nu ai încredere în mine.

      Înainte să îmi dau seama, îmi sare în brațe, eu îl prind din instinct pentru a nu cădea și el își lipește violent buzele de ale mele.

      Îmi venea să îl îndepărtez, dar nu pot să o fac, am devenit prea slab. Îi răspund la sărut mai mult pentru el decât pentru mine, chiar dacă îmi plăcea senzația buzelor sale, adoram cum încearcă să țină pasul cu mine și să preia conducerea, îmi plăcea modul său de a mă mușca ușor de buză de fiecare dată când prindea ocazia.

      Îl duc până la pat, îl așez ușor pe el, fără să întrerup sărutul, mă sprijin în coate pentru a nu îmi lasă toată greutatea pe el și rup sărutul, privindu-l cu ochii plini de dorință, dar și foarte triști.

      - Akihiko, de ce îmi faci toate astea?

      Nu îmi răspunde, normal că nu o face. Își mută privirea în altă parte și îmi strânge materialul tricoului în pumni săi mici.

      - Te rog, doar încetează dacă e doar de distracție sau să îți iei gândul de la Hisashi, oricine ar fi el.

      Mă privește surprins și mai că vrea să îmi spună ceva, dar își mușcă buza, ținând în el orice ar fi avut de spus. Mă enervează, dacă are ceva de spus, de ce nu o spune și gata?

      - Fie ca tine, dar eu m-am săturat de jocul tău stupid! Poți face ce dracu vrei, dar nu te mai atinge de mine!

      Mă ridic de pe el, îmi iau telefonul și cheile, plecând din cameră și din casă, lansând în urma mea doar uși trântite și un creștin ce îmi mănâncă zilele.

      Din partea mea poate face ce vrea, l-am așteptat suficiente zile să prindă încredere în mine, am fost tot timpul lângă el și am încercat doar să îl ajut.

      O iau spre mașină, dar mă răzgândesc și o iau la pas pe strada pustie, stăteam într-un cartier liniștit și nu foarte popular, eu am fost a șasea persoană care sa mutat în cartierul ăsta și de atunci sau mai mutat încă trei. E uncartier nou și îmi place zona și faptul că e liniștit, de aia m-am și mutat aici.

      Totuși, toată liniștea mea sa dus pe apa sâmbetei de când a pus Akihiko piciorul în casă. Nu regret că l-am întâlnit, chiar dacă el mă face să simt sentimente de mult uitate și îngropate adânc, dar regret ce i-am făcut în seara aia, au trecut doar trei zile de atunci, nu sau mai întâmplat asemenea lucruri de atunci, eu fiind ocupat mai tot timpul cu o carte nouă, iar el cu chitara.

      Timp de două ore m-am tot plimbat, decid să mă așez pe o bancă și cum știam că în apropiere se află un parc, merg spre el. Ajung, mă pun pe o bancă și îmi scot telefonul, oprind muzica și scoțând căștile din urechi. Privesc prin prejur și observ că e cam pustiu, singurii din parc fiind eu, un grup de tineri și două cupluri și de asemenea doi băieți.

      Îmi sprijin spatele de bancă și îmi las capul pe spate, oftând. Deja se întunecoase și puținele lumini din parc erau aprinse, nici nu mă miră lipsa tineretului prin parc.

      Aud un sunet ciudat din apropiere, nu îl bag de seamă ceva timp, dar la un moment dat mi se păruse că aud un geamăt de durere. Mă ridic de pe bancă și mă uit în jurul meu, grupul ala de tineret și cele două cupluri erau unde i-am lăsat înainte să îmi las capul pe spate, dar cei doi nu erau.

      Sunetele alea dubioase se auzeau de undeva din spatele meu și aparent doar eu le-am auzit, pentru că ceilalți prezenți în parc nu păreau să observe, dar nici pe mine nu mă prea băgau în seamă.

      Nu știu ce e cu sentimentul ăsta, dar nu mă lasă să ignor și să plec, mă întorc și o iau spre locul de unde se auzeau sunetele alea. Trec de un copac și ajung la o tufa de trandafiri, o înconjori și cea ce văd ma lasă cu gura căscată și mai am văzut negru pentru câteva momente.

      Îl prind pe tip de gat și îl strâng în timp ce îl ridic de pe copil, acesta se zbate și încearcă să mă prindă.

      - Dă-mi drumu, ce dracu crezi că faci?

      - Eu ce fac? Cum îți permiți tu să violezi bietu copil?

      - Nu îl violam, el mi-a cerut! Dă-mi drumu.

      Ți-a cerut pe dracu, iam auzit gemetele de durere și am văzut cum se zbătea. Îl privesc pe copil și mirarea de pe fața mea devine mai mare, iar de furie nu mai spun. Îl întorc pe tip cu fața spre mine și ii trag un pumn direct în fața, îl ridic și îl lovesc puternic în burtă.

      - Ah, nenorocitule. Cum îți permiți?

      Se ridică de jos și se năpustește asupra mea, mă feresc, el se dezechilibrează și cade jos.

      Îl prind din nou de gat și îl ridic. Îl audc aproape de mine și mă asugur că e atent la ce zic.

      - Fi atent aici, potaie! Dacă te mai atingi de copilul ăsta, te vânez și te distrug eu cu mana mea, ai înțeles?

      El se uită speriat la mine, în privirea mea se putea citi doar ură și dorința de al ucide acolo pe loc. Îl împing de lângă mine, el căzând pe jos, privește o dată spre copilul din spatele meu cu ură, apoi se ridică și o ia la sănătoasa, dar nu înainte de a mă amenința.

      - O să regreți că ai făcut asta.

23.06.2020

Da, chiar nu m-am putut abține să nu scriu un cap...
Inspirația mi-a venit și uite și capitolul.
Știu, mâine am bac la mate, dar nu m-am putut abține...