Adopted love

Capitolul 40

Akihiko

      După ce vorbesc cu Yukio, îmi pun telefonul pe noptieră și iau cartea nou publicată de Hajime, totuși deja e a treia oara când încerc să citesc pagina asta și tot nu înțeleg nimic. Gândul îmi zboară la cum ar putea reacționa după ce îi voi povesti toate acele lucruri.

      Trecutul meu nu conține nici măcar o fărâmă de bucurie și fericire, nici măcar un minute. Totul a fost doar tristețe și durere. Oameni ce au profitat de naivitatea mea, oameni ce au profitat de corpul meu.

      Las și cartea și încerc să îmi fac de lucru cu aranjatul lucrurilor prin cameră. Hajime e plecat să îi cumpere lui Yuko de mâncare, iar eu încerc să îmi găsesc cuvintele, nu știu cum să încep, nici măcar nu a-mi știu ce i-am spus despre trecutul meu, atât de bulversat sunt în momentul ăsta, poate pur și simplu ar trebui să îi povestesc totul de la început, așa știu că am spus tot ce aveam de spus și că nu am omis nimic.

      Totuși, nu pot să nu mă gândesc la acel număr de telefon, nu înțeleg ce va face cu el sau ce a făcut cu el.

      Curiozitatea pune din nou stăpânire pe mine și ținta e găsirea a altor lucruri ce pot duce la idea mea prostească.

      Ajung în camera lui și încep să caut pe birou, dar de data asta nu mai găsesc numărul acela de telefon, lucru ce îmi dă de gândit și mă sperie deopotrivă.

      Știu că nu e bine ce fac, știu că ar trebui să am încredere în Hajime, dar vechile obiceiuri și temeri au pus stăpânire pe mine și vreau să fiu sigur pe mine că nu fac o greșeală și mă voi destăinui cui nu trebuie.

      Încep să caut și prin sertarele biroului, cu inima în gât și mii de gânduri care îmi spun că fac un lucru greșit.

      Hajime poate apărea din moment în moment acasă și să mă găsească în această ipostază, iar eu nu știu ce minciună ar fi îndeajuns de bună să mă scoată dintr-o asemenea încurcătură.

      Totuși, tot ce găsesc prin sertare sunt doar materiale de la cărțile sale și câteva fotografi cu noi sau cu mine, nimic altceva.

      Privesc totuși pozele și abea acum, când îmi văd zâmbetul și fața luminată îmi dau seama cât de mult m-am schimbat de când sunt cu Hajime, abea acum îmi dau seama că i-am permis într-un timp atât de scurt să pătrundă în viața mea și să mă dea peste cap.

      Lângă el sunt cu adevărat fericit și am un sentiment de siguranță, cu el pot fi eu, nu să mă ascund în spatele unei măști ce urăște pe toată lumea și vrea să fie mereu singur.

      De fapt urăsc singurătatea, mereu m-am temut de ea, dar m-am lăsat înghiți de ea doar pentru a nu mă mai durea, doar pentru a fi în siguranță, dar nu am fost niciodată. Doar m-am amăgit singur.

      Pun toate lucrurile la loc și de data asta sigur pe mine, pornesc spre sufragerie, gata de ai spune adevărul lui Hajime de îndată ce se va întoarce acasă.

      Nu am găsit nimic cu ce l-aș putea condamna de neîncredere și clar nu mai fac nici măcar o mișcare în potriv lui și nu mai vreau să amân momentul în care îi voi spune adevărul.

      Mă pun pe canapea și pornesc televizorul, lăsând pe muzică, mă întind și țin perna în brațe, emoțiile punând stăpânire pe mine.