Adopted love

Capitolul 67

      Îmi duc mâna la frunte, realizând că eram transpirat, amintirile de acum câteva ore îmi trec prin fața ochilor și îmi vine să mă arunc de la fereastră.

      Îmi amintesc totul perfect, bucuria ce am simțit-o când m-a lăsat să îi dau jos tricoul, satisfacția ce am simțit-o când mi-a dat jos pantalonii și senzația electizantă ce o lasă buzele sale, dar apoi jenă, ce o simt până și acum. Mă ridic dintr-o dată în picioare și încep să mă plimb prin cameră goală și străină mie.

      Nu pot să cred că am fost atât de aproape de a-mi împlini dorința, dar și aproape de a mă vedea mama în acea postură cu Hajime. Dacă nu striga de pe scări să întrebe dacă și-a lăsat telefonul în cameră, nu aș fi apucat să fug în baie și Hajime să își pună pe el tricoul.

      Dar liniștea ce a urmat după plecarea ei a fost și mai mare. Nu aveam curajul să-l privesc în ochi și nici nu i-am cerut să rămână peste noapte cum îmi propusesem de dimineață să fac.

      Mă opresc în față ferestrei și privesc spre cer, luna se ascundea în spatele norilor, parcă fiindu-i și ei rușine să mă privească. Oftez și îmi închid ochii, amintindu-mi că peste câteva ore e ziua mea, mă întreb cum e să îți sărbătorești ziua de naștere, să primești cadouri și să mănânci o felie de tort.

      La orfelinate primeam doar o felie de plăcintă în plus sau budincă când era ziua mea, iar de cele mai multe ori trebuia să le cedez bătăușilor. Nu îi păsa nimănui de ziua mea, lucrurile alea erau făcute doar pentru că așa cerea protocolul. Chiar de aș fi avut prieteni, la orfelinat nu primeam banii ca să putem lua un cadou, totul era controlat de directorul orfelinatului.

      Iau lănțișorul pe care se află inelul și încep să mă jos cu el, nu pot să cred că Hisashi a reușit să îmi aducă și lănțișorul, pentru o perioadă chiar credeam că nu îl voi revedea, cum credeam și despre Hajime. Slavă Domnului că m-am înșelat în privința amândurora.

      Îmi dau jos lanțul și încerc inelul, dar din păcate doar pe degetul mare stătea cum trebuie, încă nu îmi era bun, trebuia să mai aștept. Toată viața am așteptat, să fiu salvat, să fiu iubit, să am o familie, dar astea sunt lucruri importante, faptul că acum cea mai mare grijă a mea e când o să îmi fie bun inelul acesta mă uimește.

      Atât de multe s-au schimbat în viata mea de când am ajuns să fiu adoptat de această familie, îmi pun lănțișorul la loc, dar inelul în las pe degetul mare și mă pun mai apoi în pat, adormind.

      Mă trezesc din cauza unei mâini ce îmi mângâia părul, mă întorc pe partea cealaltă, în speranța și cu dorința de a mai dormi puțin, dar persoana ce încerca să mă trezească nu se lasă și se pune lângă mine. Mă trage în bratele sale și îmi dau seama după parfumul ce îmi inunda nările că era nimeni altul decât Hajime.

      Nu mă întorc din cauza celor întâmplate de ieri, rămân lipit cu spatele de pieptul lui și îl las să se joace cu parul meu. Un zâmbet tâmp îmi apare pe față și îmi strâng mâinile în pumni de furie că nu dau deoparte jenă și nu mă întorc să îl sărut.

      Adorm cu parfumul său ce îmi invadează toate simțurile. Când mă trezesc sunt singur în cameră, locul în care a stat el e încă cald, semn că nu am visat și nu a plecat de mult.

      Mă ridic din pat și amețesc puțin din cauza mișcării bruște, îmi revin și o iau la fugă spre bucătărie, sperând să fie acolo. Mirosul de cafea îmi invadează nările și spre fericirea și uimirea mea, Hajime stătea liniștit, rezemat de blatul de bucătărie cu o cană de cafea în mână.