Adopted love

Capitolul 37

Hajime

      După ce am citit mesajul lui Yukio în care mi-a spus ce sa întâmplat în parc, mi-am șters lacrimile și am încercat să mă adun, am ascuns hârtiile în torpedo și am pornit spre casă, îngrijorat pentru starea lui Akihiko.

      Nu durează mult și ajung, parchez mașina și o iau spre camera mea, știind că o să-l găsesc acolo, pătrund în cameră, dar nu îl găsesc, panică pune încet stăpânire pe mine, de obicei e ori în sufragerie, ori în camera mea, dacă nu cumva s-a întâmplat ceva grav.

      Mă îndrept cu pași mici și foarte agitat spre camera sa. Prind clanța și deschid ușa, privesc prin cameră, cu sufletul la gură. Nu știu de ce sunt atât de stresat, poate din cauza minciunilor, poate din cauza frici de a afla Mikiko despre mine și Akihiko.

      Observ grămăjoara din pat, acoperită cu pătură ce coboară și urcă regulat. Mă apropii cât de silențios pot, încercând să nu îl sperii.

      Când ajung lângă pat, mă așez pe marginea patului, dar el nu face nici o mișcare, îmi pun mână pe el, începând să îl mângâi, iar el se mișcă încet sub pătură, venind mai aproape de mine.

      - Akihiko, vreau să-ți spun ceva, sper doar să nu mă îndepărtezi.

      Iau o gură mare de aer și îl privesc, tot nu vrea să își dea jos pătură de pe cap. Oftez, dar nu mă mai gândesc încă o dată la ce am să spun, merită să știe adevărul.

      - Am angajat un detectiv să afle despre trecutul tău, nu pentru că nu pot aștepta să îmi spui tu, e pentru că vreau să îți fac dreptate, vreau ca oamenii ăia să plătească pentru ce ți-au făcut.

      Nu primesc nici un răspuns, iar asta chiar mă sperie, chiar atât de dezamăgit de mine poate fi?

      - Akihiko? Te rog spune ceva.

      Nici de data asta nu îmi răspunde, iar acum devin îngrijorat de-a binelea. Prind pătura și o dau jos de pe el, expirând ușurat când îmi dau seama că el dormea și a reacționat la atingerea mea, deoarece deja se obișnuise cu mine și nu se mai trezește când îl ating, doar se mișcă ușor în somn.

      Nici nu îmi dau seama de ce sunt mai ușurat, de faptul că nu a auzit nimic din ce i-am spus sau că nu a făcut alt atac de panică.

      Mă las cu capul pe pieptul său, dar de data asta speriat de-a binelea, nu m-am gândit niciodată că ar putea face un atac de panică dacă i-aș spune ce am făcut, nici când mi-am pus planul în aplicare nu m-am gândit la starea sa de sănătate și cum o va afecta.

      Nu pot să cred și mă mai numesc și adult, cum pot și numit adult dacă nu mă gândesc la starea sa de sănătate și efectele secundare a alegerilor mele.

      E posibil ca el să nu mă ierte vreodată sau să mă urască atât de mult încât să mă îndepărteze de tot sau la simpla mea apariție să îl sperii.

      Mă ridic și îl acopăr, demoralizat și dezamăgit de propria mea persoană.

      Îl mai privesc câteva secunde, apoi ies din cameră și închid ușa în urma mea.

      Mă îndrept spre camera mea și îmi scot pachetul cu țigări, deschid gemul și aprind una. După câteva fumuri simțeam acea senzație stranie, acum mult mai ușoară decât atunci când m-am apucat de fumat, în urmă cu șase ani. Poate atunci a început totul să meargă prost, poate de atunci am început să fac alegeri la repezeală, fără să mă mai gândesc la consecințe.