Adopted love

Capitolul 69

Hajime

      Îl privesc pe Akihiko în timp ce doarme liniștit lângă mine, îmbrăcat doar cu tricoul meu ce îi era oricum prea mare și îi lăsa un umăr gol. Îl sărut pe umărul gol, fix unde i-am lăsat un semn micuț. Am încercat să o las mai moale cu semnele, Mikiko știe acum de relația noastră și e mai tot timpul prin jur, trebuie să mă controlez.

      Îmi aud telefonul vibrând pe noptieră și cu părere de rău, îi las pielea fină ce mirosea a scorțișoară și vanilie și mă întind după micuțul obiect. Privesc frustrat spre ecran, dar rămân blocat cu privirea pe cele două cuvinte ce aveau să mă bântuie.

      "M-am întors"

      De data asta nu mai scap vui de îi mai ascund ceva legat de acest subiect și acum e o mai mare posibilitate ca Mikiko să fie cea care îmi dă lovitura de grație. Ii trimit un mesaj lui Daichi, iar el îmi răspunde aproape instant, cu aceiași concluzie la care am ajuns și eu.

      El a avut încredere în mine și mi-a încredințat cele mai întunecate secrete ale sale, era rândul meu să îi dezvălui adevărul, tot adevărul. Merită asta, la fel de mult cum merită și să trăiască o viață fericită și fără probleme.

      Dar adevărul mai poate aștepta până se trezește.

      Dar și jumătate de oră mai târziu, când sună alarma pentru școală și se trezise nu am avut curajul să îi spun, iar apoi își petrecuse opt ore la școală, unde au intrat și pregătirile pentru olimpiadă. Iar eu am fost chemat la un interviu, lucru ce a făcut ca noi să fim separați toată ziua, apoi am ajuns să fiu târât de Daichi și alții editori și scriitori colegi la un pahar, unde am putut sta de vorba câteva minute alături de Daichi, pe terasă cât am fumat câteva țigări.

      - Parcă am rămas de acord să îi spui când se trezește.

      - Asta aveam de gând, serios, dar curajul m-a părăsit când și-a deschis ochi și mi-a pronunțat numele pe tonul ăla somnoros al său.

      Daichi oftează și știu că vrea să îmi dea una, sătul deja de dramele mele și amânările fără rost. Totuși îmi e frică de reacția lui, de alegerea ce avea să o facă când va afla totul.

      - Akihiko e un copil ce a fost forțat să se maturizeze mult prea devreme. A trecut prin multe și tot ce vrea acum e să te aibe lângă el, dar merită de asemenea și adevărul.

      - Știu și asta am de gând. Scuze, voi pleca mai repede, rezolvi tu?

      Îmi zâmbește și îmi face vânt cu mâna, sperând să scape cât mai repede de mine și probabil se va face și el nevăzut curând. Îmi iau lucrurile și urc în mașină, pornind în viteză spre casa lui Akihiko. Totuși când ajung să parchez în curte un gol în stomac mă ține puțin pe loc, dar sar repede din mașină, hotărât să îi spun totul în seara asta. Sun la ușă și aștept să răspundă cineva, la scurt timp apărând și Mikiko în prag, părând nedumerită.

      - Ce cauți aici? mă întreabă fără să îmi lase măcar ocazia să o salut.

      - Cum adică?

      Nu părea nervoasă, doar uimită că mă aflam la ușa ei, totuși mi se pare ciudat asta.

      - Adică de ce nu ești acasă? Akihiko a plecat chiar cu câteva secunde înainte să vii tu.

      Cum dracu s-a întâmplat asta fără să ne intersectăm măcar? Nici nu mai stau pe gânduri și fac cale întoarsă, luând doar cheile și lăsând mașina acolo, pornind pe jos în grabă spre casa mea, a mea și a lui Akihiko, a noastră.