Adopted love

Capitolul 30

Hajime

      Privesc doctorul cum îi pune o altă pungă cu acea soluție transparentă, parcă priveam prin ea, capul meu era gol și nu mă puteam gândi la nimic, Akihiko a avut o criză și eu nu am fost de folos, nu am știut cum să îl calmez, cum să îl ajut. Sunt neputincios în asemenea momente.

      - Nu vă mai stresați, o să fie totul bine.

      Îl auzeam, dar ziceai că era la mare depărtare de mine. Nu știu ce să mai cred, dacă va fi sau nu bine, crizele sale mă sperie și îmi e frică că nu își va reveni niciodată.

      - Domnule?

      Tresar când îi simt mana doctorului pe umărul meu, îl privesc pierdut, încercând să revin la realitate, dar totul era atât de depărtat, de ciudat, nu mai știam ce să fac sau cum să procedez, voiam doar să îl iau pe Akihiko de acolo și să mă întorc acasă. Să fie cum era înainte să venim aici și să nu îl văd într-un pat de spital. 

      Probabil doctorul era puțin îngrijorat și pentru mine, dar nu o arată. Îl aud oftând, apoi pleacă din salon, lăsându-mă din nou singur cu el, în ditamai salonul.

        Mă apropii de patul său și mă pun pe scaun, îi iau tremurând mâna și i-o duc la buzele mele. Căldura lor mă încălzea și mă aducea puțin cu picioarele pe pământ, dar nu destul, până nu îi voi vedea din nou zâmbetul, până nu voi ști sigur că va fi cu adevărat bine, eu nu voi fi la fel.

        Probabil din prima zi în care l-am văzut la ușa mea eu nu am mai fost la fel, m-a schimbat puțin câte puțin. 

*~*~*

      -Hajime? Putem vorbi?

      -Nu, în cinci minute trebuie să plecăm, altfel pierdem avionul.

      -Te rog!

      O privesc pe sora mea direct în ochi, cu o privire ce o face să tresară. Oftez și încerc să îmi încălzesc puțin privirea, dar tot o învinovățesc cu o parte din vină. Dacă nu venea ea cu ideea ei strălucită, Akihiko era bine acum, nu avea nevoie de medicamente și nici de ședințe duble la psiholog.

      -Ce vrei?

      -Vreau să îmi cer iertare, chiar dacă nu înțeleg de ce trebuie să îți cer ție, așa simt. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, dar înțelege că și pe mine mă doare, e copilul meu.

      Mă abțin cu greu să nu îi dau una din replicile ce îmi plutesc prin cap, dar știu că dacă o să fac asta o să înceapă să plângă, după Akihiko va plânge sigur și el, cum a făcut în dimineața asta când a văzută plângând că pleacă și după o să mă simt eu prost și o să mă blestem așa că mai bine mă abțin și tac.

        -Am observat că s-a atașat mult de tine și și tu de el, știu că va fi pe mâini bune alături de tine, te rog ai grijă de el.

      -O să m grijă de el.

      Îmi iau rucsacul pe umăr și îl las pe Akihiko să îi îmbrățișeze, apoi o luăm spre punctul de control.  

*~*~*

      Ajungem acasă și cum credeam, ușa de la intrare e deschisă, semn că Daichi și Yukio sunt aici și au adus-o și pe micuță, nu de alta, dar după zborul ăla nu mai am nici un chef să merg undeva.