Adopted love

Capitolul 52

      Îmi ridic capul de pe bancă din cauza unei mâini ce nu încetează să mă zgâlțâie. Privesc în clasa goală, în care trebuia să fiu doar eu, deoarece aveam ora de sport, iar eu am fost trimis la cabinetul scolii, dar eu am venit imediat în clasă. O să mor la școala asta.

      Îmi întorc privirea spre persoana care mi-a deranjat somnul și o privesc pe diriga ce tine în mână o carte și mă privește îngrijorată.

      - Nishimura, ești bine?

      Tresar ușor la auzul numelui de familie, încă nu eram obișnuit cu el, chiar dacă majoritatea profesorilor mă strigau așa, mi se pare atât de ciudat.

      - Da, sunt bine, doar că mi s-a făcut somn în timpul orei de sport din cauza medicamentelor.

      Îmi frec fruntea cu două degete în speranța că inconfortul o să-mi treacă și o să mă simt și eu mai bine. Vreau să merg acasă și să dorm sau să mă uit la seriale și să îl am pe Hajime la maxim zece metri distanță prin casă.

      - Vrei să te duc la asistentă? Cred că ai sta mai bine într-un pat decât cu capul pe bancă.

      - Nu, mulțumesc, nu sunt fanul doctorilor.

      Aceasta își lasă puțin capul într-o parte și zâmbește amuzantă, apoi se îndreaptă spre catedră unde își lasă lucrurile.

      - Aveam de gând să corectez câteva lucrări a colegilor tăi, nu te deranjează compania mea, nu?

      - Nu mă deranjează.

      De fapt nici nu am de gând să o bag în seamă, vreau doar să ajung acasă. Oftez și îmi scot caietul, începând să privesc versurile melodiei ce nu reușesc să o termin. Încerc să continui, dar versurile nu rezonau unele cu altele și simțeam că nu îl reprezintă. Melodia era pentru Hajime, chiar dacă nu cred că voi avea vreodată curajul să o cant în fața lui.

      Îmi pun capul pe bancă și privesc peretele. Simțeam din nou acea senzație că mă sufoc, dar după multe întâmplări de genul am învățat că trebuie să rămân calm, nu să mă panichez. Îmi închid ochii și încerc să trag cât de mult aer puteam, apoi îl țineam câteva secunde și îl las să iasă afară, repetând de câteva ori procesul până simt că îmi revin.

      Încă mă gândeam la ce am făcut și ce am zis în acea seară, Yukio nu a mai spus nimic legat de acel subiect, doar m-a anunțat că nu se va schimba nimic și el va rămâne orice ar fi la această școală. Totuși nu pot să nu-mi fac griji, Yukio e primul meu prieten și singurul care îmi cunoaște toate secretele. Nu pot suporta gândul că aș putea să îl pierd acum.

      Apoi mai e întâmplarea cu Hajime, încă simțind cum mă înroșesc de fiecare dată când mă gândesc la ce am făcut. Nu mă pot obișnui cu sentimentele astea noi, cu senzațiile de rușine și de faptul că vreau mai mult, dar nu pot avea.

      Probabil dacă aș insista mai mult, el ori m-ar respinge și nu m-ar mai atinge în nici un fel, ori aș primi ce îmi doresc, dar asta însemnând să îl forțez pe el. Iar lucrul ăsta nu îl pot accepta. Vreau să își dorească și el, nu doar să îmi împlinească mie o dorință.

      După jumătate de oră în clasă încep să apară tot mai mulți colegi și la scurt timp și Yukio și Ayame, care și acum se ciondaneau. Nu îi înțeleg, se aseamănă în unele cazuri, dar nu se pot pune de acord cu un lucru, asta dacă nu are legătură cu mine și asta mi se pare foarte straniu. Cei doi se apropie de mine și își pun de-o data palmele pe bancă mea, vizibili supărați, ignorând-o total pe femeia ce se afla încă la catedră și vorbind deodată, spunând exact aceleași cuvinte, în exact același țimp, reușind să mă sperie.