Bad Intentions †

Capitolul 17. Nu mai cred.†

Negru.

Vad doar negru in fata ochilor......nimic nu poate descrie ce simt in acest moment.

Nu exista cuvant pentru sentimentul nedorit din inima mea...pot avea o gramada de masti, dar toate sunt expirate...pot spune orice, oricum nimeni nu ma crede.

Sufletul imi este plin ne ura, teama, grija, frica, negru...ranit, trist...dar mai rau. Este gol.

Nimic bu mai patrunde in el, absolut tot ce a fost si-a facut bagajele si a plecat... eu am pus lacat, lanturi si durere pentru al proteja de tot, absolut tot

Nici ce .mai mica jicnire nu ma face sa simt ceva, nici o atingere nu o simt, nu mai vad nimuc, nu mai aud nimic...

M-am inchis in mine si nimeni nu ma poate scoate din intunericul din mintea mea...sunt in depresie totala.

De doua luni stau pe scaunul confirtabil din camera mea...privesc afara, nori, ploaie si suspine din partea trupului meu secat de puteri.

Sunt stafidita, am slabit asa de mult, doar din cauza ca mananc cand imi aduc aminte si beau apa cand aproape ca nu mai pot sa respir. Gandirea mea e mult mai limpede, dar gandesc sobru si intunecat...vad doar partea rea a lucrurilor, iar acum prefer sa nu mai visez cu ochii deschisi cum faceam inainte...

De doua luni ma tot intreb daca totul va reveni la normal sau daca totul va fi mult mai rau decat este acum...

Norii au incetat sa planga , dar soarele nu a mai rasarit pe strada mea...la propriu.

In camera mea o lumina slaba imi lumineaza calea spre usa.

Ma ridic cu greu dupa scaunul care mi-a devenit prieten, si ma indrept spre bucatarie, ma simt deshidratata si am nevoie de un pahar de apa rece.

Merg incet pe scari, sprijinindu-ma de balustrada ei, merg si privesc in gol...intru in bucatarie si o vad pe mama cum sta si citeste o carte.

Trec pe langa ea de parca nu o vad si imi iau un ahar mare cu apa. Il beau pe tot, iar cand sa plec, mama imi prinde incheietura si ma opreste.

Nu ma intorc, eaman nemiscata asteptand sa apara ea in fata mea.

O simt cum se apropie de mine, ma rasuceste cu fata la ea si imi ofera o imbratisare la care eu nu am reactionat.

Ma priveste in ochi, dar eu privesc golul din ochii ei...

Imi mangaie mana cu a sa si isi musca buza.

-A-Alex...se balbaie usor cu un tremurat in glas...scumpa mea, ma doare sa te vad asa de abatuta su fara viata....spune ea oftand usor.

Stau putin uitandu-ma in ochii ei, iar apoi imi intorc privirea intr-o parte suspinand greu.

-Sunt bine mama...spun eu printre suspine fara sa ma obosesc prea mult.

Mama simte ca nu imi este bine, si desi face o multime de lucruri pentru a ma inveseli, nimic nu are rost, in mine domina nefericirea.

Ochii mamei sunt plini de ingrijorare si de lacrimi. Ma indepartez usor de ea si plec in camera mea pentru liniste. Din nou urc scarile si obosesc putin, dar nu-mi fac griji voi fi bine.

Ma asez usor pe pat punandu-mi palmele pe genunchi si oftand puternic...

Ce sa fac....am murmurat usor pintre suspine.

M-am intins lenes in pat si am inceput sa privesc tavanul de un alb pur.

Imi inchid ochii incercand sa-i mai vad o data chipul perfect...ochii de jad, blanzi ce ma priveau...sprancenele ce se jucau la auzul vorbelor prostesti... buzele ce ma faceau fericita cand le vedeam cum se misca suav, carliontii dezordonati ce imi intunecau privirea de fiecare data cand ii vedeam...parfumul sau de nedescris ce ma ducea cu gandul la paradis...si vocea sa masculina ce imi soptea la ureche cuvinte calde si blande...imi este dor si doare sa-ti fie dor.