Decepția

I.La început

Partea I

ÎNCEPUT: A realiza prima parte dintr-o lucrare, dintr-o acțiune, dintr-o serie de lucrări sau de acțiuni. 

Un om înțelept mi-a spus cândva că este amuzant să faci imposibilul; și avea dreptate. Acel om era tata. O persoană atât de importantă și indispensabilă în viața oricărui copil. Mică fiind, tata a fost mereu alături de mine .Prin toate întâmplările, toate zgârieturile, toate ciondănelile, toate țipetele adolescentine, tata a fost acolo- la bine și la rău. Îmi este imposibil să descriu influența pe care a avut-o tata asupra vieții mele, a dezvoltării mele ca om, asupra ființei mele.La douăzeci și unu de ani am ajuns la concluzia că am depins de tata extrem de mult. Voiam să-l ajut, să-l înțeleg, să-l impresionez, să-i demonstrez că poate fi mândru de mine. Problema este că definiția tatei de împlinire și succes nu coincide cu a mea.

În ciuda faptului că tata a fost o persoană constantă, de fapt singura persoană constantă din viața mea, de asemenea a fost și impasul meu, propria mea bombă nucleară. Știu că nu a vrut asta dar natura muncii sale îl împiedica să fie altfel decât o persoană laconică, deceptivă și suspicioasă. Motivul pentru care mama l-a părăsit când aveam patru ani. Problema a fost că odată cu despărițirea de tata , mama și-a părăsit întreaga familie, incluzându-mă și pe mine. Nu știam nimic de ea dar nici nu am vrut să aflu. În situația în care eram acum cel mai bine era ca mamă să rămână pierdută. Când lumea mă întreba când eram mică cu ce se ocupă tatăl meu, le spuneam că e polițist. Într-un fel pot spune că este adevărat, obiectivul tatei fiind acela de a prinde criminali, șarlatani, teroriști și alte minți nebune. Ideea este că o făcea diferit. După ce îi investighează și le studiază comportamentul, îi prinde și îi aduce în fața sa. Tata mereu a avut ceva special. În fața tatei niciodată nu poți fi o carte închisă pentru că el te va deschide cu forța și te va devora. Tata are niște instincte aparte și aș vrea să cred că și eu le-am moștenit dar tinând cont de felul meu de a fi, tind să cred ca am moștenit-o mai mult pe mama. Am fost destul de nefericită întrucât nu am fost niciodată capabilă să îl mint pe tata când eram mică, nici măcar dacă încercam. Tata fiind mai mereu singur și descurcându-se cum putea el, m-a crescut cum a crezut el de cuviință. Daca nu era el, nu cred ca mă dezvoltam în așa fel. Cu toate acestea, ideea de a trăi în lumea lui mă îngrozea. Am fost supusă întunericului, un copil de zece ani nu ar trebui să vadă pentru prima data un cadavru la o vârstă atât de fragedă, simțind acel miros oribil de formol sau să învețe să folosească un pistol patru ani mai târziu. Natura tatei și natura mediului în care lucrează îl face paranoic și astfel am ajuns să fiu trasă în lumea lui fie că voiam sau nu. Criminali în serie, violatori, escrocherii fiscale, furturi, le-am întâlnit pe toate. În douăzeci și unu de ani am întâlnit mai multe cazuri de crimă și acte teroriste decât am fost la un film cu prietenele. Era o lume absurd.

 Singura mea portiță în această lume era Louis. El este singura mea rază de lumină într-un loc întunecat și rece. Chiar dacă relația noastră nu a decurs perfect de la început și nu puteam spune că nu am trecut prin multe, cei trei ani alături de el au fost cei mai buni ani din viața mea. Nu am putut să ne vedem tot timpul, tata insistând să mă țină sub protecția Organizației cât timp lucra la un caz periculos în așa fel încât să nu fiu o victimă colaterală, dar Louis a înțeles mereu, rămânând alături de mine în momentele dificile. Ar trebui să-mi văd de viața mea, să mi-o trăiesc, să merg la o facultate și să mă axez pe viitor, nu să mă ascund. Dar nu îi pot spune tatei toate aceste lucruri pentru că de fiecare dată când aduc vorba de așa ceva, insistă că acum nu e momentul; pericolul creștea cu fiecare secundă petrecută în acel loc, iar el știa acest lucru. Nu m-ar lăsa niciodată să-mi trăiesc viața cum vreau, nu când riscam să-mi pierd viața. Am ajuns la concluzia ca așa a fost să fie viața mea și că nu are rost să mă împotrivesc.