Decepția

LXVIII.Inadvertent

INADVERTENT: Lipsit de atenție; distrat.  

Nu credeam că odată ce ne-am afla într-o oarecare măsură în siguranță, corpul meu nu va ceda din cauza stresului și oboselii la care a fost supus. Dar din nou, nimic nu era sigur. Știam că odată ce adormeam, voi putea uita pentru câteva ore de tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă și cu toate că nu îmi doream nimic mai mult decât să mă odihnesc după această scăpare periculoasă, corpul meu nu voia să mă asculte, intenționând să mă țină trează. 

Trecându-mi degetele peste spațiul de lângă mine, am simțit cearșaful rece, oftând. M-am proptit în coate, privind în jurul meu, așteptând să-l văd undeva în cameră, ochii mei trecând apoi spre balconul micuț, încruntându-mă odată ce nu l-am putut zări nicăieri. Știam că până acum somnul a dispărut complet, fiind înlocuit de îngrijorare. Ridicându-mă în picioare, am observat tricoul acestuia aruncat pe un scaun, luându-l pe mine. Mi-am îndreptat privirea asupra locul în care mă aflam, crezând pentru câteva secunde că acesta este în baie, dar odată ce am observat lumina stinsă, am realizat că Harry nu era în camera noastră de hotel. Simțind perspirația adunându-mi-se în palme, mi-am șters mâinile de materialul tricoului, înghițind în sec. Trecând pe lângă ușă, am dat să deschid balconul, crezând că poate totuși ochii mei obosiți nu l-au putut zări afară. Picioarele mele s-au oprit în fața ușii camerei,  auzind sunetele din spatele acesteia. Șoaptele îmi făceau imposibil să aud ce se întâmpla în partea cealaltă dar odată ce urechea mea a atins suprafața rece a lemnului, am reușit să deslușesc vocea lui Harry. 

-Wie lange dauert es? 

Uram că nu înțelegeam ce spunea. S-a mai întâmplat să îl aud vorbind în germană și niciodată nu am putut înțelege ce spune. Închizându-mi ochii pentru câteva secunde, încercând să-mi caut în minte anumite cuvinte, sperând că poate totuși voi înțelege conversația, am rămas dezamăgită odată ce am realizat că îmi era imposibil să îl înțeleg. 

Am constatat că vorbea la un telefon deoarece nu puteam auzi o a doua voce, încruntându-mă deoarece nu țineam minte să fi avut un telefon la el; când l-am sunat pe Railey, a trebuit să folosim un telefon public. 

-Zehn. 

Vocea sa dură a răsunat în liniștea hotelului, ochii mei mărindu-se odată ce i-am auzit strigătul frustrat urmat de trântitul unui obiect, înghițind în sec și retrăgându-mă de îndată. Am ajuns până la ușa balconului, deschizând-o în același timp în care Harry a apăsat clanța, strecurându-se în cameră. Pumnii săi încleștați și privirea nervoasă m-au avertizat că nu era momentul să-l confrunt în vreun fel, dând înapoi, pielea mea suportând acum frigul nopții. I-am observat pașii apropiindu-se de locul în care mă aflam, privirea mea trecând repede spre telefonul strâns între degetele sale, ochii mei ducându-se înapoi spre fața sa. Părea luat pe nepregătite, privindu-mă ușor nedumerit odată ce m-a văzut pe balcon, intrând după mine, corpul meu întorcându-se spre balustrada micuță, sprijinindu-mi coatele de ea și privind cerul înstelat. 

-Ce ai auzit? murmură acesta, acum poziționându-se în spatele meu. Maniera în care gestiona lucrurile mă înfricoșa pentru că îl puteam vedea vizibil furios și cu toate că nu era exact vina mea, mă simțeam într-o oarecare măsură datoare să îi răspund cu toate că nu mi se părea cel mai potrivit lucru. 

-Nimic. Privindu-l, degetele mele i-au alungat o șuviță nebună de pe față, ochii acestuia închizându-se brusc în urma atingerilor mele, detensionându-se și prinzându-mi mâinile în ale sale. 

-Bun, șoptește acesta, nasul său atingându-mi pielea obrazului, trimițându-mi un fior de plăcere prin corp. 

-De unde ai telefonul? îl întreb eu, ochii mei luându-l acum în atenția mea, privindu-i hainele schimbate. Am fugit fără nimic altceva înafară de hainele de pe noi, era evident că mi se părea dubios că are alte haine.