Decepția

XXXVI.Indispensabil

INDISPENSABIL : Care este absolut necesar, neapărat trebuincios.

Am înghițit în sec, respirația mea oprindu-se odată ce corpul lui Harry s-a oprit în fața mea, aerul cald lovindu-se de fața mea, ochii săi întunecați urmărindu-mi fiecare mișcare, care în cazul de fața era doar clipitul excesiv al ochilor. Ce are în minte? Vreau să știu ce gândește, oricât de mult m-ar distruge intențiile sale.

-Plecăm, mârâie el, trăgându-mă de braț, deschizând ușa cu putere, ochii mei poposind pe mașina neagră cu care am venit acum câteva zile de la aeroport. Asta înseamnă că plecăm într-un alt oraș. Sau mergem în altă țară? Cu o altă presiune exercitată asupra umărului meu, Harry mi-a atras atenția, aruncându-mi o privire urâtă înainte să deschidă ușa mașinii și să intre. L-am urmat, știind mai bine decât să-l interoghez acum; nu aș putea când este atât de nervos.

Primele minute păreau suportabile, aerul acesta încordat și cald din preajma noastră părând respirabil, dar odată ce Harry a început să accelereze, mânia sa fiind acum îndreptată spre mijlocul de transport, știam că orice aș fi făcut, este mult mai rău decât credeam. Nu îmi puteam da seama cum un simplu telefon îndreptat spre persoana care m-a crescut, persoana care însemna cel mai mult pentru mine și căreia îi păsa de mine în totalitate, o persoana cu putere în lume care ne-ar oferi ajutor acum, era un lucru atât de greșit, era ceva ce îl face pe Harry să se poarte astfel. Nu înțelegeam ce este cu el și de ce se comportă așa și nu plănuiam să îmi mai țin gura.

-Poți te rog să te calmezi? Nu înțeleg de ce faci un așa mare scandal. A fost un telefon, nu e mare scofală! îi spun eu, vocea mea răsunând în spațiul închis al mașinii, din locul în care era Harry auzindu-se un mârâit amenințător.

-Nu e mare scofală? Nu e? Antonia, telefonul acela are un GPS instalat pe el! Realizezi ce tocmai ai făcut? scuipă el, aruncându-mi o privire criminală, concentrându-se apoi pe drum, demarând pe șoseaua liberă ca un adevărat dement.

-Și de dacă? Voiam să vorbesc cu tata, nu cu un criminal. Ce contează dacă tata află unde suntem? Cred că este indicat să știe și nu pot să cred că nu l-ai informat până acum. Pe bune Harry, câteodată am impresia că nu gândești destul unele lucruri, îi zic eu, pufâind nervoasă. Știam că întind coarda dar nu mai era cale de întoarcere acum. Dacă tot era să cad, mai bine să o fac cu puțină grație.

-Mai spune odată ce tocmai ai spus și te asigur că nu vrei să îmi termin această propoziție, Antonia! Acum mișcă-te și fă ce spun. Dă-te jos! Am ajuns, spune acesta, privindu-mă intens, cuvintele sale atât de dure întipărindu-se în mintea mea, ochii mei scanând împrejurările, observând o pistă de decolare și un avion pregătit deja pentru noi. Deci totuși plecăm din Noua Zeelandă. Păcat, chiar vroiam să văd această țară, speram că vom sta mai mult dar se pare că Harry are alte planuri, chiar dacă tehnic este vina mea.

Am coborât din mașină, Harry aruncându-mi bagajul la picioare, încă extrem de furios. Nu sunt sigură dacă este mai supărat din cauza acțiunilor mele sau din cauza cuvintelor mele care oricât de mult a încercat să ascundă, l-au atins și l-am făcut să reacționeze, lucru care nu este prea des întâlnit.

-Unde mergem, Harry? Ce faci? întreb eu, urmându-l în avion, acesta făcându-i semn pilotului care deja s-a urcat la bord, probabil semnalându-i că suntem gata de plecare. Am observat felul în care Harry rezolvă lucrurile și cert este că nu e modul ideal. Se enervează, se consumă, dă ordine și apoi se așteaptă ca totul să îi fie întins pe tavă. Ceea ce nu înțeleg este cum Dumnezeu a reușit în mai puțin de o jumătate de oră să facă rost de un avion și de un pilot dispus să ne ducă în cine știe ce loc?