Decepția

LXXXIV.Izbândă

IZBÂNDĂ: Victorie, biruință (în luptă); reușită, succes (într-o acțiune)  

Ochii aprigi ai lui Boston ne analizau din cap până în picioare, creându-mi o stare de tensiune maximă în ciuda privirii calme a lui Kit, mutându-mi atenția spre locul în care se afla Pierre, așteptând pe aproape în caz că ceva urma să iasă prost. Nu știam dacă Boston a mușcat momeala, mai ales deoarece el este un restaurator incredibil- șansele ca acesta să observe falsul lui Kit crescând cu fiecare secundă care trecea.  Încercând să-mi păstrez calmul, m-am lăsat distrată de vocea lui Kit care îmi șoptea în ureche numele diferitelor persoane care admirau tablourile; nu știam că erau atât de multe persoane faimoase în această seară aici dar odată ce bărbatul de lângă mine a început să-mi arate asocierile dintre nume și fețe, am realizat că locul în care ne aflam era mai sofisticat decât crezusem. 

-Și acela este moștenitorul averii Thornhill, Alexander, alături de logodnica sa. 

Absolut nimic din ce încerca Kit să facă nu mă ajuta să-mi păstrez calmul, ba din contră îmi crea o stare de anxietate întețită. Ochii mei s-au reîntors spre Boston odată ce acesta și-a curățat gâtul, privindu-ne apoi cu lipsă de încredere. Analizându-ne, a așezat tabloul pe masa de lângă el, rămânând tăcut. 

-Acum este momentul să ne spui ce dorim să știm, Boston, murmură Kit, părând nefazat de intensitatea băiatului, rotindu-și ochii aproape ofticat. 

Un zâmbet larg s-a conturat pe buzele acestuia, făcându-mă să înghit în sec dar odată ce și-a deschis gura, am știut că nu se schimbase deloc. Acum nu mai înțelegeam de ce fusesem atât de speriată de ideea că Boston va observa ce am încercat să punem la cale.

-Antonia, mi-ai lipsit. Am știut eu că Styles nu te putea ascunde prea mult de văzul lumii. Spune-mi, cum îți priește viața fără nebunul acela? mă ia acesta prin surprindere, strângându-mă într-o îmbrățișare stânjenitoare, ochii mei mutându-se nedumeriți pe Kit, acesta dând din umeri și ridicându-și sprâncenele. 

Nu puteam spune că mă bucuram de întrebările lui Boston dar orice era mai bine decât acea urmă de seriozitate de care dăduse dovadă acum câteva secunde. 

-Se putea și mai bine, îi răspund retrăgându-mă din îmbrățișare acesta râzând ușor.  

Nu mă pricepeam la astfel de discuții, nu am fost bună niciodată la comunicarea de acest fel mai ales luând în considerare situația nefastă în care mă aflam. Nu aveam timp să îl pun la punct pe Boston cu viața mea amoroasă, știam că era o posibilitate ca Harry  sau oricare alt membru al trupei sale să mă găsească în orice moment. Nu mă puteam întoarce la acel conac, nu înainte să aflu exact ce se întâmplase cu tata. Aveam o presimțire urâtă că urma ceva, că tot ce am încercat să evit până acum avea să se năruiască sub ochii mei- știam că sursa tuturor problemelor mele era Harry. Am așteptat prea mult ca omul care mi-a sfâșiat inima să reintre în viața mea, să adune toate rămășițele și să le sărute cu buze pline de scuze. Meritam să fiu iubită, meritam să am pe cineva care să mă prețuiască dar cel mai mult știam că meritam să fiu fericită. Indiferent dacă eram singură sau nu. Meritam să-mi cunosc zâmbetul chiar și atunci când nimeni nu era prin preajma să îl observe, iar asta spunea multe despre mine și Harry. 

Oricât aș încerca, el îmi va invada gândurile mereu; chiar și în cele mai potrivnice momente, el era undeva înăuntrul meu iar sănătatea mea mentală se deteriora cu fiecare secundă în care el pândea ca o bestie momentul oportun să reintre în peisaj. Nu meritam așa ceva și oricât de mult îmi spuneam că nu trebuie să îl las să câștige, știam că el deținea controlul chiar și fără voința mea.  Inima mi s-a oprit în loc odată ce Boston s-a oprit din conversația benevolă cu Kit, întorcându-și capul spre intrarea muzeului, urmându-i gestul; ochi de culoarea apei tulbure, deschiși și totodată atât de întunecați căutau cu privirea o anumită persoană, tremuratul cuprinzându-mi trupul odată ce m-am simțit trasă de mâna unui bărbat, ascunzându-mă de acei ochi periculoși. Înregistrând în minte persoana care tocmai mă salvase, trimițându-mi corpul mai mult decât delicat într-un colț mai îndepărtat, l-am așteptat pe Pierre să rostească cuvintele pe care știam că le gândea acum că până și aici, înconjurați de sute de oameni, Louis a reușit să ne găsească. Dar nu a făcut-o, corpul său a rămas lipit de al meu, ferindu-mă într-o oarecare măsură de oamenii probabil înarmați care tocmai au intrat pe ușile duble, realizând cât de prost conceput a fost acest plan de la început. Știam că era doar o chestiune de timp până Harry și echipa sa ne vor găsi, dar nu credeam că se va întâmpla atât de repede; nu îl văzusem pe Harry dar știam că era prin apropiere. Era frustrant că mi-am riscat acoperirea pentru a afla informații iar Boston nu a apucat să ne spună nimic.