Decepția

LII.Analogie

ANALOGIE: Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, obiecte, situații, fenomene etc.                                                                                   

                                                                Cu 24 de ore înainte

Harry

Îmi simțeam corpul tremurând din toate încheieturile, aerul devenea din ce în ce mai sufocant, iar persoanele care mă înconjurau mă nelinișteau, făcându-mi corpul să intre într-o stare de anxietate. Toate idealurile, structura și modul de viața care mi-au fost implementation de când eram copil s-au risipit în momentul în care am văzut acea dubiță plecând cu Antonia. Știam prea bine ce se întâmpla și cunoșteam extrem de bine toate riscurile dar de asemenea, eram conștient că este doar vina mea. Nu am vrut niciodată să o implic în treburile mele murdare, nu mai mult decât era deja implicată, dar cu toate acestea am ajuns în punctul de care îmi era cel mai frică. Momentul în care o puteam pierde.

Frică. Un sentiment destul de bizar, cel puțin pentru mine. Frica din corpul meu, ceea ce mă mănâncă în interior este frica pentru ea, totul este pentru ea. Gândul că femeia frumoasă de care m-am atașat urma să pățească ceva era sufocant. Toate cuvintele de asigurare ale Stellei, toate tehnicile lui Kit de a o găsi, totul era în zadar. Nimeni și nimic nu mă putea scotea din această stare. Stând acum exact în apartamentul din care nu ar fi trebui să o las pe Antonia să plece, puteam în sfârșit să reflect și să analizez cu atenție tot ce s-a întâmplat. Lucrul care mă măcina cel mai tare era că știam unde este. Știam unde este Antonia și cu toate acestea, nu puteam să o salvez. Nu puteam să o ajut pentru că era ceva personal, ceva de care nici eu nu mă puteam atinge, în ciuda tendinței mele de a evita regulile și de a le încălca. Telefonul din buzunarul meu continua să vibreze cam de două ore, exact de când Antonia a fost luată. Știam cine este, știam ce trebuia să fac dar gândul că nu o puteam ajuta mă distrugea. Nu am crezut niciodată că se va ajunge la așa ceva, că voi arunca tot doar pentru a o salva. I-am promis că o voi ține în siguranță și cu toate acestea am lăsat să fie luată. Am lăsat-o să fie luată de el, știind prea bine ce urma să i se întâmple. Ridicându-mi privirea din paharul jumătate gol de whiskey  care se odihnea în mâna mea, mi-am ridicat telefonul, privind cu atenție numărul care apărea pe ecran. Secundele treceau atât de greu dar în final, telefonul s-a închis, respirând aproape ușurat. Nu știu ce aș fi făcut dacă trebuia să particip. Știam prea bine că există ceva în mine, ceva ce m-ar fi determinat să merg în ajutorul ei, cu toate că aș fi distrus munca mea de o viață. Mi-aș fi trădat familia, mi-aș fi distrus originile și m-aș fi înstrăinat de idealuri.

Ațenția mi-a fost îndreptată din nou spre telefonul din mâna mea, odată  ce ecranul s-a luminat , semnalând un nou mesaj. Citindu-l rapid, am trântit telefonul pe masă, nervii acumulându-se din ce în ce mai mult. Nu cred că pot face asta, nu mai pot. Este absurd, totul este absurd. Ochii Stellei s-au întors spre mine, lăsând pentru câteva secunde ecranul calculatorului, suspiciunea ei crescând. Ea nu știa totul. Nu m-ar fi iertat niciodată dacă ar fi aflat întreg adevărul. Ceea ce fac este crud, nemilos și categoric nu se încadrează în idealurile ei. Aruncându-i o privire urâtă, m-am ridicat de pe scaun, aruncând paharul în cel mai apropiat perete, cioburile atingând podeaua rece, răsunând în întreaga cameră. Mi-am luat telefonul, apoi geaca, îndreptându-mă spre ieșire.

-Unde pleci?

-Am nevoie de o țigară, spun eu încet, neacordându-i prea multă atenție Stellei.