Decepția

XCVIII.Stoic

STOIC: Om ferm, curajos, neclintit, plin de tărie sufletească (în fața vicisitudinilor vieții). 

Harry

Două luni mai târziu

Ea a dispărut. Antonia mea nu mai era iar eu nu mă puteam gândi la nimic altceva decât la scena care îmi încurca mintea și mă împingea spre nebunie. Mereu am crezut că personalitatea mea va fi cea care mă va trage pe culmile durerii și nefericirii și din acest motiv am încercat să mă distanțez de orice m-ar putea induce într-o stare din care nu mai puteam ieși. Iar acum am ajuns exact în situația de care fugisem întreaga viață. Nu am avut o familie adevărată, am crescut într-un mediu toxic și acest lucru m-a afectat mult mai mult decât voiam să recunosc; dar totul s-a schimbat odată ce am cunoscut-o pe ea. Viața mea s-a transformat complet iar acum simțeam că nu mai aveam un scop. Sufletul meu dispăruse odată cu ea, iar mintea mea nu se putea concentra pe nimic altceva decât privirea aruncată de aceasta în momentul înfricoșător petrecut acum câteva luni. Nici nu mai știam cât trecuse de când mi-a fost luată din brațe, momentul în care o pierdusem fiind în ceață. 

Inelul pe care i l-am oferit acum mult timp era straniu pe degetul meu, nepărând că mai este potrivit dar era singurul lucru care îmi rămăsese, îmi amintea de ea și cu toate că nu era sănătos nu eram dispus să renunț la ultima fărâmă din amintirea femeii care mi-a schimbat complet viața. Iar partea cea mai înfricoșătoare era ideea că ea nu mai este alături de mine. Știam că ea continua să trăiască în mine exact cum era o zi de vară, ea va rămâne mereu caldă, o amintire plină de posibilități. Nimic nu mai era normal aici, totul se schimbase din acel moment. Milton Kramph a refuzat complet în primele săptămâni să-și părăsească biroul, iar cei din jurul meu stăteau departe, simțind că nu era momentul să fiu supărat în vreun fel. Spre surprinderea mea, până și fratele meu a evitat să intre în contact cu mine iar din câte am auzit din spatele ușii mele, și ceilalți îl evitau. Louis a realizat că era mai bine să se închidă într-o încăpere și asemenea mie, a evitat cât mai mult contactul cu lumea exterioară. Până când Kramph urma să iasă din închisoarea sa, Louis a preferat să jelească în liniște. 

Spre deosebire de acesta, primele mele zile au fost cele mai grele. Nu conta faptul că Vladimir era mort, nu mai conta nimic pentru că odată cu el, acesta a luat-o și pe ea, trimițându-mă astfel pe mine într-o nebunie completă, aruncând și distrugând tot ceea ce era în camera mea. Și acum îmi era greu să mă gândesc la cele întâmplate și de fiecare dată când priveam mizeria de pe jos, îmi aminteam de acele zile disperate în care nu știam ce să mai fac pentru a-mi potoli furia. Dar adevărul era că nervii erau la suprafață, înăuntrul meu existând tristețea și supărarea că nu am reușit să o salvez, iar acest lucru mă distrugea. Faptul că nu am reușit să o salvez, că nu am reușit să îl opresc pe Vladimir la timp, faptul că nu i-am încheiat viața patetică în momentul în care îl văzusem trimițându-mă pe culmile nebuniei, neștiind cum aș putea să gestionez sentimentele străine care îmi străpungeau corpul. Jason, Niall până și anumiți oameni cu care nu conversam prea des au încercat să mă potolească dar după mult timp, am ajuns să simt lucruri pe care nu doream să le simt. Iar acum tristețea dispăruse, fiind înlocuită cu o amorțeală care părea și mai înfricoșătoare. În acest moment nu mai credeam în nimic, în absolut nimic- tot ceea ce am luptat să fac, tot ceea ce am încercat să realizez pentru mine și ea dispăruse odată ce încheietura sa a trecut peste gâtul ei, în acel moment am murit alături de ea. 

Cu toate că încet lumea părea să-și revină, Kramph a început să dea ordine, părând la fel de autoritar și obsesiv ca înainte, știam că până și bunicul ei o jelea în felul său. Eu eram singurul care nu reușise să se detașeze, ordinele șefului neajungând la mine nici acum. Nu îmi păsa ce ar putea spune Kramph, nu mai aveam niciun motiv să îi suport ordinele. Iar acest lucru a fost confirmat odată ce i-am alungat pe toți din preajma mea; singura persoană pe care nu o așteptasem în camera mea era Louis.