Decepția

XC.Apartenență

APARTENENȚĂ: Faptul de a ține, de a fi legat de cineva sau de ceva; proprietatea de a fi un element constitutiv al unui ansamblu.   

Știam că trecuseră mai mult de câteva minute bune, poate chiar ore în care corpurile noastre nu s-au mișcat din poziția în care ne aflam acum și chiar dacă gândurile amândurora erau în altă parte, era evident că niciunul dintre noi nu avea să se despartă din îmbrățișarea celuilalt. Chiar dacă acele cuvinte pe care le așteptam din partea sa de atât de mult timp nu vor veni, adevărul era că nici nu era nevoie să le mai spună. Cuvintele nu înseamnă prea mult pentru că știam că nu acesta era modul său de a se exprima. Își exprima sentimentele prin modul în care îmi mângâia părul când eram adâncită în gânduri sau când credea că dorm, iar admirația sa se putea observa de la distanță; acestea erau lucrurile mici care îmi demonstrau că nu aveam nevoie de cuvinte din partea sa. Privirea mea s-a mutat în direcția sa odată ce i-am simțit trupul tensionându-se instantaneu, luându-mă prin surprindere odată ce ochii săi mari s-au ațintit pe mine. Acesta a fost momentul în care am realizat că  oaza noastră de liniște avea să fie distrusă de o furtună care înainta cu putere în direcția noastră. 

Următoarele sale cuvinte m-au făcut să mă încrunt, o ușoară iritare apărând pe chipul meu, nevenindu-mi să cred că m-ar întreba așa ceva. Totul putea să fie atât de simplu, atât  de liniștit dacă nu aducea în discuție un lucru care știa că va isca o reacție adversă din partea mea. 

-Sper că ești în continuare pe pastile, Antonia. 

Cu toate că ceea ce spusese nu era motiv pentru enervarea mea, modul în care a decis să rostească aceste cuvinte, cu atât de mult dispreț, ca și cum aș fi fost o simplă cârpă folosită, m-au făcut să explodez, răspunzându-i cu o usturime pe care a resimțit-o în vocea mea. 

-Nu te-a oprit nimic până acum să mi-o tragi fără protecție.

Știam că reacția mea era mai mult decât irațională dar o parte din mine mereu s-a întrebat de ce nu a simțit nevoia să mă întrebe vreodată dacă nu riscă să primească ceva ce nu își dorea odată ce relația noastră ar fi consumată. Era evident că am continuat să-mi iau pastilele, riscul de a rămâne însărcinată fiind aproape imposibil și având în vedere că până acum nu am avut parte de vreo surpriză neplăcută, știam că nu trebuia să se îngrijoreze în vreun fel. 

-Am putut să îți strecor o pastilă de a doua zi de fiecare dată când eram lângă tine dar acum nu am așa ceva la mine și chiar sper că nu ai uitat de astfel de lucruri. 

Calmul său mă irita și mai tare, strângând din dinți odată ce acesta a vorbit, o parte din mine implorând să adopt o poziție mai ofensivă. 

-De ce ești dintr-o dată brusc atât de interesat de acest aspect? 

-Pentru că timp de șase luni am umblat ca un nebun încercând să te găsesc și nu te-am putut privi cu atenție. Nu plănuiesc să fiu nevoit să cresc un copil pe care nu mi-l doresc, Antonia. Nu te mai comporta ca o răzgâiată. 

Vocea sa dură m-a făcut răbufnesc, ridicându-mă din poziția în care mă aflam, îmbrățișarea sa fiind de mult uitată acum că furia mi-a stăpânit trupul. 

-Nu pot să cred că mi-ai spune așa ceva. Care este problema ta? 

-Nu știu, poate acesta este un alt plan caraghios de-al tău pentru a mă determina să fac un lucru pe care nu mi-l doresc. Nu vreau copii, nu am nevoie de așa ceva în viața mea iar faptul că te ambalezi acum atât de tare mă face să îmi reconsider propriile acțiuni. 

Nu îmi venea să cred că aveam această discuție, nu îmi puteam imagina că tot ceea ce se întâmplase din momentul în care îmi apăruse în cameră s-a rezumat la o ceartă de o astfel de natură, prostia subiectului fiind atât de neimportantă și totuși, ne-a determinat pe amândoi să vorbim urât unul cu celălalt.