Decepția

LXXXV.Tihnă

TIHNĂ: Liniște deplină, pace, tihnire; viață liniștită, lipsită de griji; odihnă, repaus  

Soarele zilei călduroase mi-a lovit fața, simțind deja căldura radiind deasupra corpului meu, ochii mei deschizându-se și privind marea care se calma în fața mea, ochelarii de soare proptiți pe nasul meu făcându-mi vederea întunecată, privirea mea mutându-se apoi spre mișcările auzite în spatele meu. Ochii săi de un verde aprins erau acum ascunși de o pereche  de ochelari la fel de extravaganți ca el, corpul său sculptat la perfecție fiind acoperit de o pereche de pantaloni scurți întunecați, lăsându-mi imaginația să o ia la vale în locuri în care nu ar trebui, prosopul aruncat pe umărul său fiind singurul care îmi oprea vederea de la întregul său abdomen bine definit. Știam că încruntătura omniprezentă era acum întipărită pe fața sa, în ciuda ochelarilor care încercau să-i ascundă înfățișarea, picioarele sale lungi aducându-l mai aproape de mine.  Părul său lung, atât de îndrăgit de mine revenise la normal, creându-mi o senzație neplăcută, inima mea începând să bată cu putere odată ce acesta s-a oprit în fața mea. Corpul meu nu se putea mișca din poziția în care era, degetele mele strângând cu putere revista pe care o țineam în mâini, încercând să nu par intimidată de bărbatul din fața mea. Trupul său s-a lăsat la nivelul meu, fața sa apărând exact în dreptul meu, ochelarii de soare fiind acum îndepărtați, lăsându-mi posibilitatea să-i privesc ochii superbi de care m-am îndrăgostit în primul moment; calculat și lipsit de nonșalanță, ațintirea privirii sale îmi trimitea furnicături în întregul corp făcându-mă să înghit violent odată ce degetele sale mi-au îndepărtat ochelarii de soare și m-au îndemnat să-l privesc într-un mod în care nu doream să o fac. 

-Sper că te relaxezi aici draga mea, pentru că odată ce te voi găsi, nimic nu va mai fi atât de plăcut ca acum. 

Fiori. Temere. Nimic nu putea descrie cu adevărat ce am simțit odată ce buzele sale frumoase s-au mișcat, vocea răgușită, dură și atât de distantă făcându-mi corpul să reacționeze, trimițându-mă în spate, încercând să creez distanță între noi. Atât de real și temător, Styles din fața mea era exact persoana pe care o cunoscusem acum ceva timp la sediul Organizației, un om rece și lipsit de scrupule, impunător dar atât de ardent prin gesturi și priviri încât orice fată ar cădea la picioarele sale cu un simplu zâmbet. Amenințarea sa m-a făcut să înghit în sec, amintindu-mi de scena piscinei din Germania, privirea întunecată a lui Harry de atunci fiind asemănătoare cu cea pe care mi-o arunca acum. Acea parte a sa m-a speriat într-un mod în care nu credeam că este posibil; știam de ce este capabil iar acest lucru părea îngrozitor. Bărbatul pe care îl iubeam, omul cu care mi-am împărțit patul, trupul, sufletul, cel din fața mea ar fi capabil cu o simplă mișcare a degetelor să-mi termine viața dacă ar dori iar acest lucru era mai mult decât terifiant.  Mintea mea nu mai funcționa, creierul părând paralizat sub privirea rece și demonică a bărbatului periculos, dar știam că scăparea mea nu va veni printr-o minune; trebuia să îmi demonstrez că eram capabilă să îl alung din gândurile mele, să pierd acele emoții pe care le simțeam de fiecare dată când era în preajma mea. A fost atât de dificil să fiu cu el în Germania, să realizez că nimic nu s-a schimbat în ciuda modului în care a reacționat și m-a tratat- Harry era același pentru mine, același om pe care îl iubeam dar acum trebuia să îl tratez ca un inamic pentru că știam că doar așa îl voi putea ține departe de mine cât să rezolv problemele în care intrasem. Nu credeam că el ar trebui să ia parte la aceste lucruri și poate că o parte din mine dorea să evite confruntarea cu el, iar cealaltă să îl protejeze într-un fel de orice lucru care i-ar putea cauza pieirea.  Dar de asemenea știam că era mai mult decât capabil să se descurce cu orice i-ar sări în cale, iar asta mă includea și pe mine. 

Un ultim răsuflu mi-a părăsit buzele, corpul meu mișcându-se mai repede decât am putut înregistra acest lucru, palmele mele așezându-se peste pieptul său, împingându-l cu toată forța, acesta clătinându-se odată ce a fost luat prin surprindere, ochii săi verzui privindu-mă cu o oarecare mirare. Imprevizibilitatea mea era toxică dar lui îi făcea plăcere. Omul acesta era o adevărată enigmă și totodată, aveam impresia că îl cunoșteam mai bine decât oricine. Harry Styles se hrănea cu anumite emoții pe care ceilalți le-ar considera devastatoare; îi făcea plăcere să provoace suferință iar odată ce scotea la iveală cea mai întunecată parte a unei persoane, se simțea cu adevărat bine. O boală atât de intoxicantă, consumatoare de energie și cu toate acestea, nu voi putea să scap de ea niciodată.