Decepția

LXXVII.Furtiv

FURTIV: Care se face în ascuns, pe furiș. 

Mintea mea era pregătită, corpul meu țipa să fie atins de Harry și totodată eram atât de conștientă că trebuia să stau departe, să îl uit complet pentru a putea trece peste tot ceea ce făcuse. Era dificil și totodată acum știam că aveam nevoie de consolare; oricât de greșit ar fi, știam că trebuia să-mi iau rămas bun de la el. Și eram pregătită să fac asta. 

Buzele mele au format un zâmbet larg odată ce luminile candelabrelor mi-au lovit fața, oprindu-mă pentru a discuta cu diferite persoane influente, neștiind exact în ce mă băgasem. Numele acestora nu însemna nimic pentru mine și totuși, însemna totul pentru Milton Kramph. Știam că aceasta era cheia. Dacă reușeam să îmi îmbunez bunicul, atunci scăparea mea era garantată. Am învățat din greșeli, nu trebuia să mă pun cu un om atât de influent și periculos, trebuia pur și simplu să mă asigur că era de partea mea. Nebunia atrage nebunia, sau falsitatea acesteia. Observându-mi bunicul în centrul atenției, mi-am croit drum până aproape de acesta, asigurându-mă că nimeni nu va auzi conversația pe care urma să o port cu acesta, fiind încă puțin tensionată gândindu-mă că acesta îmi va ține morală cu privire la cursa care m-a împiedicat să ajung la timp în această seară. Louis, Harry, până și Jason, lipseau. Mi se părea bizar, dar nu mă puteam concentra acum pe aceste lucruri; bunicul trebuia să fie prioritatea mea acum.  Ochii mei i-au urmat pe ai săi, privirea sa înghețată fixându-se subit pe a mea, acesta întorcându-se apoi spre persoanele care îl înconjurau, cerându-și scuze și dispărând din aria lor vizuală. Zâmbindu-mi într-un mod inconfortabil, acesta m-a îndemnat să înaintez, conducându-mă în tăcere spre biroul său aflat la etaj, evitând privirile celor din jur. Un loc sigur era perfect pentru a discuta. Strângându-mi buzele, am înaintat în cameră, concentrându-mă să-mi păstrez respirația intactă, știind de ce este capabil Kramph și nedorind să fiu de cealaltă parte a pistolului său. 

-Liebling, sunt profund dezamăgit. Am crezut că m-am făcut clar: trebuia să fii aici acum câteva ore. 

L-am privit așezându-se pe scaunul din fața biroului închis la culoare, simțind aerul închis al unui spațiu împânzit de cărți și hârtii plicticoase, așezându-mă la rândul meu pe scaunul din dreptul său, lăsând suprafața din lemn să fie singurul mijloc care ne putea delimita, o senzație de deja vu cuprinzându-mi trupul. Brazilia.

-A apărut ceva neașteptat, îi spun eu, încercând să-mi păstrez calmul, zâmbindu-i fals. Piciorul meu drept își exersa ticul nervos de a se mișca incontrolabil, palma mea făcând contact cu pielea dezgolită a coapsei mele, încercând să-mi opresc nervii. Stresul era prezent pe chipul meu, iar bărbatul din fața mea vedea acest lucru. 

-Am auzit. Nu știu ce te-a determinat să asculți de netoții aceia doi dar vreau să mă asiguri că nu se va mai repeta, continuă acesta, coatele sale sprijinindu-se de lemnul lucios. 

L-am privit cu atenție, ochii săi reci și distanți privindu-mă cu o intensitate aprinsă, așteptând un răspuns care nu reușea să-mi părăsească buzele. Era evident că nu voi mai călca în veci în acel loc, nu mă voi mai lăsa trasă de Louis într-o nebunie ca cea prezentă la cursă, amintindu-mi și acum cu oroare lumea îmbulzindu-se să vadă mașini gonind pe șosea. Nu era nimic senzațional într-o cursă care putea duce la moarte, iar eu categoric nu aveam să mai pun piciorul într-un astfel de loc. 

-Îți garantez că nu se va mai întâmpla, îi spun eu într-un final, lăsându-mi corpul pe spate, sprijinindu-mă pe scaun, căutând o poziție mai comodă pentru a-mi face curaj să îi explic tot ce aveam în minte. 

Zâmbindu-mi, acesta a continuat să-mi privească chipul, încercând să-mi deslușească intențiile, oftând odată ce expresia anostă întipărită pe mina mea l-a ofticat.