Decepția

XCIII.Subjugare

SUBJUGA: A supune o țară, un popor (prin forța armelor);a exercita asupra cuiva o influență, o atracție covârșitoare.

Clădirea impunătoare din față nu îmi ajuta nervozitatea acumulată în orele în care avionul se îndrepta spre destinație, iar acum că mă aflam în acest oraș insuportabil, știam că ceea ce simțeam nu era normal. Asigurându-mă, i-am simțit mâna trecând peste încheietura mea, stabilindu-se apoi în jurul palmei și degetelor mele, ochii mei întorcându-se pierduți spre ai săi. Harry mereu va fi o surpriză plăcută pentru mine dar ceva se schimbase categoric în el. Nu mă mai interesa dacă acesta era un alt plan diabolic de-al său; nu aveam să fiu supărată dacă a făcut tot ce a făcut doar pentru a mă readuce în fața bunicului. Îl prețuiam mult prea mult pentru a continua să-l condamn pentru alegerile sale. Ar fi putut să sune oricând pe cineva să vină după mine în Monaco dar nu a făcut-o iar acest lucru era destul de bun pentru mine. Era destul să-mi demonstreze că tot ce mi-a făcut merita să rămână în trecut. 

-Totul e sub control.

Cuvintele sale nu mă ajutau nici pe departe cât de mult îmi doream, nevoie de a fugi cât mai departe de acest loc fiind atât de mare încât eram sigură că dacă nu mă ținea acum de mână, aș fi plecat de aici cât de repede aș fi putut. Dar știam că nu era o opțiune viabilă să fug din nou, cu toate că îmi doream să fac acest lucru. Viața mea era în pericol, nu aveam motive să mă ascund acum când puteam să rezolv totul. Tot ce trebuia să fac era să îmi văd bunicul, iar odată ce acest lucru se va întâmpla, totul avea să decurgă normal. 

-Sunt pregătită. 

Privindu-mă într-un mod intens, acesta a deschis ușa, lăsându-mă să intru în clădirea întunecată. Luminile și zgomotele de pe stradă nu se mai auzeau acum că am ajuns înăuntru dar nimic nu părea în regulă. Oamenii din jurul meu mă priveau într-un mod bizar, ca și cum nu ar știi cine sunt. Cu toate că fețele nu îmi păreau cunoscute, poziția corpurilor acestora s-a schimbat odată ce l-au zărit pe Harry, corpul său masiv, impunător și extrem de înfricoșător acoperindu-mă în totalitate, ca un scut care mă proteja de pericolele săgeților aruncate de aceștia. Posesivitatea sa era evidentă, bărbatul din dreptul meu fiind asemenea unui lup violent, colții ascuțiți ieșind la iveală într-un gest care i-a făcut pe cei din jur să se supună instant, întorcându-și privirile. Mâna mi-a fost trasă în direcția indicată de Harry, urmându-l fără să îi pun vreo întrebare. Cu toate că și dacă aveam să întâlnesc privirea unor cunoscuți, știam că nimic nu mi s-ar întâmpla atât timp cât bărbatul care îmi ținea mâna era în preajmă. Ochii săi întunecați îmi spuneau ceea ce buzele sale nu reușeau să formeze- nu plec nicăieri. 

Ochii mei au trecut peste tot ceea ce era în clădirea în care intrasem împreună cu el, lumina slabă făcându-mi firele de păr de pe brațe să se ridice, lipsa familiarității casei din Germania trimițându-mi gândurile în locuri întunecate. Această clădire arăta mai mult ca o temniță decât o casă de-a bunicului. Odată ce privirea mea a înregistrat puținele lucruri pe care le-am putut zări din mers, am realizat că aceasta nu era o clădire obișnuită. Locul în care mă dusese Harry era o ascunzătoarea pe care bunicul o folosea categoric pentru a rezolva problemele care depășeau limita legii. Nu voiam să știu câți oameni fuseseră torturați și omorâți aici; nu îmi doream așa ceva. Ajungând în dreptul unei uși întunecate, Harry s-a oprit, întorcându-și atenția spre mine. Ochii săi nu îi trădau neliniștea și cu toate că încercase să rămână impunător, odată ce și-a ațintit privirea pe ochii mei tulburați, nu și-a putut ascunde gândurile. Era îngrijorat. Nu puteam forma niciun cuvânt, cu toate că buzele mele s-au deschis cu intenția de a spune ceva, nimic nu a reușit să iasă, nervii pe care îi simțeam în tot trupul ambalând îngrijorarea celor ce vor urma. Nu îmi era frică de bunicul meu, îmi era frică de ce urma.