Decepția

XXXII.Condescendență

CONDESCENDENT : Care are o atitudine plină de respect sau de bunăvoință față de cineva.

Ochii mi s-au deschis încet, ajustându-mă la lumina ușoară prezentă în cabina avionului. O voce groasă, extrem de nervoasă și acră m-a făcut să tresar, dându-mi seama de prezența lui Harry în apropiere. Era în spatele meu, dar nu vroiam să mă întorc pentru ca acesta să observe că m-am trezit. Vroiam să ascult, cu toate că odată ce i-au auzit cuvintele, confuzia mi-a fost și mai mare.

-Wir haben Zeit.

Nu îmi puteam da seama ce spune, limba necunoscută mie, făcându-mi imposibil să-i înțeleg conversație, dar tonalitatea și felul perfect în care pronunța cuvintele îmi dădea de înțeles că era o limbă germanică.

-Ich kann nicht mehr, glasul său era atât de strident în ciuda faptului că încerca să vorbească încet, mai mult ca sigur pentru a nu mă trezi pe mine. Cu toate acestea, se putea observa în tonalitatea sa frustrarea și nervii prezenți.

Am înghițit în sec, gândindu-mă la dățile în care tata a insistat să-mi lărgesc orizonturile culturale, învățând cât mai multe limbi străine, singura limbă care a refuzat să mă lase să o învăț fiind germana. Nu știam motivul, cert este că acum aș avea să-i spun unele lucruri mai puțin demne de o fiică, dar frustrarea că nu puteam înțelege ce vorbește Harry era prea mare.

-Was muss ich tun?

Cu toate că nu înțelegeam nimic din ce spunea, vroiam să aud toată conversație; poate dacă aș reține cuvintele pe care le spune, aș putea să i le trimit lui Railey și să mi le traducă.

-Weißt du das?

Cuvintele cădeau perfect dintre buzele sale, felul aspru cu care le rostea fiind extrem de dominant. Era tăcut, mai mult vorbind persoana din spatele receptorului, el adresând doar uneori câteva întrebări destul de simple făcându-mi imposibil să înțeleg ceva din ce spune. Cu toate că tata a insistat să nu învăț această limbă, în perioada adolescenței mele am vrut să fiu rebelă de dorințele tatei, așa că m-am înscris la un curs. Din păcate am putut merge la doar câteva ore, nereușind să învăț mare lucru, motivul fiind suspiciunile tatei. Oricât de rebelă vroiam să par, nu vroiam să depășesc măsura.

-Um wir viel Uhr? Wie lange dauert es?

Mi-am închis ochii, oftând aproape insesizabil pentru a nu-l deranja pe Harry, fiind totodată sătulă de limba aceasta. Nu suportam să nu înțeleg ce spune, mai ales că aveam impresia că este ceva destul de important din moment ce vorbește cu atât de multă strictețe și ură. Era ceva ce îl deranja, ceva ce trebuia să aflu.

-Wozu sagst du das? mârâie el, ridicându-și vocea, făcându-mă să tresar, acesta mai mult ca sigur auzindu-mă deoarece în următoarele secunde, un mormăit supărat s-a auzit din direcția sa.

-Ich muss gehen.

Telefonul a fost închis brusc, zburând în cealaltă parte a cabinei, mârâitul supărat auzindu-se mult mai aproape de mine. Mi-am întors capul, Harry fiind la un metru de mine, corpul său masiv dominând asupra mea, făcându-mă să înghit în sec.

-Cât ai auzit? spune acesta printre dinți, apropiindu-se de mine, fața lui fiind la o palmă de a mea, ochii săi întunecați privindu-mă furioși. Ochii săi erau prea întunecați pentru a putea vedea prin ei. E cași cum ar purta cea mai închisă nuanță de lentile de contact; apărându-se de întreaga lume. Își maschează sufletul prin înfurierea minții. Lucru care perturbă sursa de lumină din ochii săi.

Pupilele întunecate mă privesc în timp ce încerc să-mi dau seama ce ar trebui să-i spun.

-Cu cine vorbeai? refuz eu să-i răspund, adresându-i o altă întrebare. Știam că e supărat dar adevărul este că oricum nu aș știi cum să-i răspuns. Nu e ca și cum am înțeles mare lucru din conversația sa; tot ce am putut distinge a fost cuvântul timp și fraza de încheiere în care i-a comunicat persoanei de la celălalt fir că trebuie să plece.

-Nu îmi place să împărtășesc informațiile personale cu alții. Este a mea și nu îmi place să-i explic altcuiva.

-Dar de c- mă întrerupe înainte să-mi pot termina fraza. Privirea pe care mi-o arunca acum era atât de intensă încât nu îmi puteam da seama dacă era în continuare nervos sau se întâmpla altceva în mintea sa.

-Pentru că Antonia, dacă toată viața ai fost învățat să te comporți într-un fel, acela este singurul lucru pe care îl cunoști.

-Nu trebuie să fii așa cum ai fost învățat. Nu trebuie să te conformezi felului în care te-au crescut părinții. Ești destul de matur să înțelegi singur, îi răspund eu.

-Cine a spus ceva de părinți? întreabă el, încruntându-se la mine, ochii săi privindu-mă neîncrezător.

-Păi m-am gândit că este vorba de părinți din moment ce ai vorbit de felul în care ai fost crescut și-

-Nu părinții m-au transformat în ceea ce sunt astăzi, murmură el, întrerupându-mă din nou.

Am oftat puternic, lăsându-l în pace pentru moment, știind că este mai bine să nu mă amestec în treburile sale. După felul bizar în care a reacționat, știam că nu este ceva tocmai plăcut iar dacă a fost destul de supărat încât să vorbească cu mine și să-mi răspundă la cel puțin o întrebare, știam că este ceva din trecutul său, ceva ce nu dorește să retrăiască.

*

După alte câteva ore umplute de constanta mea dorință să adorm din nou, soarele care a început să se ivească m-a făcut să oftez, știind prea bine că nu voi mai putea adormi în astfel de situații. Harry a dispărut de ceva timp, cel mai probabil discutând cu pilotul, abia acum făcându-și apariția în cabina în care mă aflam, așezându-se pe scaunul de lângă mine, privind din nou pe geam, neluându-mă în seama. Degetele sale au început să se joace cu inelele argintii care-i împânzeau articulațiile, curiozitatea câștigând bătălia internă din capul meu, cuvintele părăsindu-mi gura într-un ritm alert.

-De ce ai acele inele mereu?

Și-a întors privirea, uimindu-mă odată ce s-a ridicat și și-a făcut loc lângă mine, corpul său atingându-l pe al meu într-un fel care îmi amintește de piscina din Brazilia. Mi-am axat atenția pe degetele sale, mai mult pe inelele de pe ele, mici semne cuprinzându-le și înfășurându-se de-a lungul metalelor.

-Acesta este scris în braille, spune el, înlăturând liniștea din cabină. Mi-am mutat ochii pe un inel în particular, cel despre care vorbea și am observat micuțele punctulețe.

Vârful degetelor mele au trecut de-a lungul punctelor- ochii săi urmărindu-mi mișcările. Par a nu fi în ordine, degetele mele atingeau ridicăturile dar nu reușeam să le înțeleg. Capul meu se întoarce odată ce corpul său s-a apropiat mai mult de al meu, respirația mea întretăindu-se. Îi puteam mirosi respirația mentolată, în timp ce buzele sale se deschid, cuvintele urmând apoi.

-Étoile, rostește el, privindu-mă atent în timp ce degetele mele treceau peste cuvintele scrise.

Mi-am ridicat privirea, privindu-i ochii luminoși.

-De ce în braille? Trebuia să întreb. Voiam să știu motivul pentru care și-ar inscripționa cuvântul în acest mod.

Și-a tras degetele, lăsându-mi mâinile în aer, căldura corpului său dispărând mult prea repede.

-De ce nu? răspunde, lăsându-mă în ceață. Harry Styles este mult mai mult decât arată. Trebuie să-i arăt respect pentru aceste lucruri mărunte, nu aș fi crezut niciodată că ar fi posibil ca o persoană ca el să fie atent la astfel de lucruri.

-Este o formă de scriere pentru cei nevăzători, în care literele sunt scrise sub forma punctelor. Ele pot fi citite și simțite doar prin atingere, afirmă el, privindu-mă intens.

-Voiam să spun, de ce nu în engleză?

-Palparea este o puternică caracteristică umană pe care nu atât de mulți o apreciază, Antonia, murmură el, ridicându-se de lângă mine.

Are dreptate într-un fel. Atingerile sunt importante, palparea, simțul. L-am privit îndepărtându-se de mine, părăsind cabina, locația în care s-a îndepărtat fiindu-mi necunoscută. Cu toate acestea, de data aceasta nu am mai simțit niciun fel de dorință de al urmări sau a încerca să-l descopăr deoarece în aceste puține minute, Harry Styles și-a lăsat zidurile jos, primindu-mă în mintea sa și lăsându-mă să îl înțeleg mai mult decât a făcut-o până acum.