Decepția

XXXVII.Neputință

NEPUTINȚĂ: Faptul de a nu avea forța, posibilitatea, capacitatea, libertatea de a realiza ceva, de a acționa

 

Ar trebui să mă simt îngrozitor. Am făcut ceva îngrozitor, ar trebui să mă simt vinovată. Credeam că vinovăția va veni imediat, speram să vină; odată ce ochii mei s-au deschis fiind întâmpinată de spatele gol al lui Harry, toate încercările mele de a-mi scoate din minte amintirile lucrurilor care tocmai le-am lăsat să se întâmple, au fost ruinate. Nu știam ce gândește Harry dar știam că a văzut tot ce s-a întâmplat între noi ca un moment de neatenție. Nu mă așteptam să-mi mărturisească exact ce simte dar nu pot spune că nu m-am simțit mai bine odată ce acele cuvinte au ieșit dintre buzele sale. Din această cauză îmi este greu să înțeleg de ce nu simt vreo urmă de vinovăție. Poate pentru că știam că Louis nu se mai întoarce? Sau poate doream să cred asta; să cred că Louis nu se mai întoarce. Așa nu aș avea de ce să mă simt vinovată. Dar sunt? Sunt vinovată că l-am lăsat pe Harry să pătrundă atât de adânc sub pielea mea, că l-am lăsat să mă atingă în felul în care doar un singur alt bărbat m-a atins? Sunt oare vinovată că îmi doresc să trec peste? Să merg mai departe și să îl las pe Louis în urmă?

-Harry? vocea mea era răgușită, epuizată și atât de micuță. Nu știam cum să inițiez o conversație cu el, mai ales acum dar nu vroiam să fac nimic stânjenitor. 

-Hm? 

Mi-am ridicat privirea, observându-l, acesta întorcându-se spre mine, privindu-mă, ezitând ușor.

-Îmi poți spune unde mergem acum? Eram atât de nerăbdătoare să aflu unde trebuia să mergem acum. Știam că nu puteam să ieșim în evidență, dar totodată puteam observa că ceva s-a schimbat, ceva din plan s-a schimbat. Nu știam dacă era Harry sau poate era mâna agenției, dar ceva era diferit. Având în vedere că tocmai era să fim prinși, locația următoare trebuia să fie una sigură, una care i-ar deruta pe oamenii care ne urmăresc.

-Germania.

Ochii mi s-au mărit, Germania fiind ultima locație la care mă gândeam. Eram totuși ușurată că nu trebuia să mă întorc în New York pentru că am promis că nu o voi mai face în viața mea, dar Germania? Era puțin ciudat să mergem atât de departe. Mă așteptam la ceva exotic, într-un loc în care nimeni nu ne-ar căuta, dar Germania? Cred că acum eram mai în pericol decât am fost vreodată.

-Ne ascundem la vedere, Antonia. Acesta este planul. Germania este locația perfectă.

Vocea sa era la fel de rece ca în momentul în care l-am cunoscut, dar ochii săi mă priveau diferit. Nu știam cum să descriu tot ce puteam vedea acum în privirea sa, dar nu era ceva cu care să fiu obișnuită. E nou. E ceva schimbat.

-Vom face un ocol în Los Angeles pentru că nu putem merge direct in Germania de aici. Pilotul va alimenta și va regla avionul, iar apoi vom merge direct în Europa. Nu îți pot spune totul, Antonia. Știu că vrei să știi dar nu pot face asta, nu încă. Trebuie să ai încredere în mine, te rog. Atât îți cer, ai încredere și promit că te voi ține în siguranță, șoptește el, apropiindu-se de mine, degetele sale dându-mi șuvițele de păr de pe față, ochii săi radiind în lumina slabă a avionului.

Am încuviințat, înghițind în sec. Era un sentiment înfiorător. Să îți pui viața în mâinile altcuiva, dar știam că dacă ar fi cineva care m-ar putea proteja, acela ar fi Harry. Un zâmbet i s-a conturat pe buze, mie încă fiindu-mi ciudat să îl văd în felul acesta. Harry nu zâmbește, Harry nu arată vreo emoție. 

-Îmbracă-te. Trebuie să aterizăm. Am dormit prea mult, spune acesta, buzele sale atingându-mi ușor fruntea, urmând să se îndepărteze, lăsându-mă ușor uimită de modul în care mă tratează. Și-a ridicat tricoul de pe jos, aruncându-mi o ultimă privire, închizând ușa după el.