Decepția

XLIV.Amnistie

AMNISTIE: Act al puterii de stat prin care se înlătură răspunderea penală pentru o infracțiune săvârșită  

-Antonia, poate ar trebui să nu te implici în asta.

-Vorbești serios, Stella? Realizezi că sunt deja implicată în toată nebunia aceasta încă din momentul în care am pășit în lumea lui Harry, protestez eu, extrem de șocată de cuvintele Stellei. Ce poate fi atât de rău? 

După întâlnirea cu Kit și Katrina, cred că nimic nu mă mai poate surprinde, cel puțin nu așa cum ar crede Stella. Am trecut deja prin atât de multe: am fost urmărită de o gașcă nebună de criminali, am asistat la focuri de armă trase în direcția mea, am furat un tablou din bârlogul unui dement; cine știe ce va urma? Nu am de gând să stau pe bancă în timp ce toți ceilalți joacă. Am trecut peste frica de moarte pentru că știu că acest lucru este inevitabil și având în vedere că în ultima lună am avut mai multe experiențe legate de moarte decât am avut în întreaga mea viață, am ajuns la concluzia că nu voi mai aștepta să fiu salvată, iar dacă voi avea posibilitatea să ajut în încercarea mea de supraviețuire, nici măcar Stella nu mă va putea opri.

-Harry, te rog. Ajută-mă aici. Spune-i că nu e bine să se implice, insistă Stella, aruncându-mi săgeți în timp ce spera ca Harry să o salveze.

-De fapt, cred că voi fi de partea Antoniei de data aceasta. Nu cred că poate păți ceva. Nu am fost de acord cu ideea participării la misiune, dar nimeni nu m-a ascultat. Cred ca faptul că va trebui să îl întâlnească pe Boston nu îi va pune în pericol viața, spune Harry. Ochii săi m-au privit pentru câteva secunde, studiindu-mi reacția, urmând ca apoi să se întoarcă spre Stella, aceasta având aceeiași reacție ca și mine în urma confesiunii lui Harry.

Privind interacțiunea dintre cei doi, care a evoluat într-o ceartă aprigă, am decis să mă retrag pentru a nu fi implicată direct în conversația celor doi. Picioarele mele m-au purtat până în bucătărie, lăsând în urmă vocile celor două persoane extrem de încăpătânate.

-Îmi pare rău pentru tine. Trebuie să ai de-a face cu nebunii aceștia în fiecare zi. Trebuie să fie stresant, nu? vocea lui Kit mă surprinde, făcându-mă să tresar și să scap paharul din mână în chiuvetă, clinchetul îngrozitor răsunându-mi în urechi.

-Scuze, nu am vrut să te sperii, se scuză Kit, așezându-și mâna pe umărul meu, zâmbindu-mi, exprimându-și părerea de rău în urma sperieturii. 

-Nu, nu e nicio problemă, îl asigur eu, zâmbindu-i politicos. Nu pot spune că atitudinea lui Kit de fiecare dată când este în preajma mea nu mă deranjeaza, dar sunt conștientă că nu aș putea niciodată să-i spun acest lucru pentru că sunt mult prea stânjenită să mă pun într-o astfel de poziție.

-Și Antonia, cum este să fii noua jucărie a lui Styles? Trebuie să fie destul de incitant, nu? continuă Kit, privindu-mă fără rușine, luându-și un pahar din dulap la rândul său, umplându-l cu apă și așezându-se la masă.

-Poftim? întreb eu ușor ofensată, cuvintele lui Kit surprinzându-mă și deranjându-mă în același timp. Nu știam ce aș putea spune într-o astfel de situație, dar eram mult prea deranjată de modul în care a întrebat încât orice altă emoție pe care o simțeam s-a diminuat.

-Oh, haide. Nu suntem străini, sunt curios să aflu ce este atât de atrăgător la dragul de Harry încât toate femeile îl doresc la ele în pat măcar pentru o noapte.

-De fapt, suntem străini, Kit. Nu cred că suntem atât de apropiați să împărtășim așa ceva. Dar faptul că ai îndrăznit să mă întrebi așa ceva și mai rău, să presupui că nu voi fi ofensată de modul în care ai făcut-o mă enervează extrem de tare, Kit. Nu am fost și nu voi fi niciodată jucăria lui Harry, nu înțeleg cum ai ajuns la această concluzie, îi spun eu, ochii mei privindu-l fix, simțind furia crescând în corpul meu.