Decepția

LXXXIII.Solitar

SOLITAR: Care se găsește singur; izolat, singuratic.  

Nervii s-au acumulat mai repede decât speram, tivul rochiei negre simțindu-se ca un șnur imaginar care mă trăgea spre ieșire, luminile și muzica exorbitantă făcându-mi mintea și mai tulburată decât era deja. Uram simplicitatea și totodată eleganța rochiei pe care o purtam, materialul părând străin pe corpul meu; nu am mai fost îmbrăcată într-o astfel de rochie de când l-am lăsat pe Harry în Germania, amintire care revenea mereu oricât de mult încercam să o închid adânc înăuntrul meu. Brațul lui Kit părea straniu lipit de talia mea, iar zâmbetul său și atitudinea degajată nu ajuta în această situație. Căutându-i privirea lui Pierre, acesta era la rândul său absorbit într-o conversația cu un aristocrat impertinent, lăsându-mă legată de artistul carismatic- gemenii erau pe aproape, ascultând și observând orice mișcare stranie, știind prea bine că Griffin era pregătită să intervină în cazul unui eșec major.

Atmosfera încărcată, lumea extravagantă care nici măcar nu evidenția cu adevărat aristocrația, șampania și multitudinea de chelneri care în ciuda faptului că era o deschidere a unei noi expoziții, tot ceea ce era în fața ochilor mei era prea mult. Obișnuită cu un mediu modest, nu am realizat cât de diferită era lumea privită din perspectiva altor oameni, având impresia că îmi va fi imposibil să mă integrez în acest loc în așa fel încât să păstrez aparențele. Încordarea trupului meu și neliniștea resimțită a continuat să persiste pe toată durata conversațiilor deșarte cu diferiți oameni, ochii mei căutându-l cu disperare pe Boston Alrist, corpul său nefiind observat în multitudinea de persoane care umpleau muzeul. Simțind privirea bărbatului din dreptul meu, ochii mei s-au intersectat cu oceanul frumos care îi contura irișii, aducându-și privirea la nivelul meu, buzele sale pale apropiindu-se de urechea mea.

-Ești prea tensionată. Trebuie să te relaxezi, vei atrage atenția într-un mod neplăcut.

Am înghițit în sec, încuviințând și încercând să-mi reglez respirația nebună, degetele mele strângându-se într-un pumn puternic, vocile din jurul meu pierzându-se din nou în ciuda necesității integrării. Diferența era majoră; stresul era indiscutabil mai mare acum că însăși viața mea era pusă în pericol. Nu m-am simțit mai lipsită de siguranță decât sunt în acest moment, era imposibil să îmi țin emoțiile în interior. Desprinzându-mă de Kit, i-am aruncat o privire liniștitoare, încercând să-l împiedic să mă urmărească, acesta observând semnul și continuând să păstreze conversația activă, picioarele mele purtându-mă printre oamenii adunați în fața operelor de artă, încercând să găsesc un loc retras pentru a gândi. Timpul nu era de partea noastră și știam că era extrem de periculos pentru mine să fiu aici; nenorocul era că Boston a acceptat să vină aici doar dacă aveam să îmi arăt și eu fața, lucru care constituia un pericol imens pentru mine. Eram convinsă că Harry va auzi cât de curând și va apărea, mai ales că era aici în Danemarca. Trecuse mai puțin de o săptămână de când a apărut pe acoperișul hotelului din Kolding, iar eu îl cunoșteam destul de bine încât să știu că era undeva în apropiere- pândea, aștepta momentul oportun să-și facă apariția. Poate că dorea să vadă cum va decurge această întâlnire cu Boston, poate era interesat să afle de ce exact mă aflu aici, în văzul tuturor, punându-mi viața în pericol sau pur și simplu se bucură de ideea că mă are la mână fără ca măcar să știu. Cert este că nu puteam concepe un final în care el să nu apară cu ocazia unei ambuscade.

Abia odată ce ochii mei s-au oprit asupra unui tablou aparte, corpul meu s-a împotmolit în fața operei retrase în întuneric. Lumea era mai puțină aici, majoritatea aflându-se în aria principală a expoziției, dându-mi astfel răgazul necesar. Liniștea era perfectă în acest moment tensionat, închizându-mi ochii și bucurându-mă de aceasta. Corpul a încetat să-mi tremure din cauza stresului, sufletul simțindu-se mai ușor odată ce toată tensiunea a fost îndepărtată, ochii mei redeschizându-se în admirație. Pictura simplă, atât de delicat lucrată mă ducea cu gândul la o pace interioară pe care o căutam cu disperare- seninătate, un calm periculos dar atât de plăcut încât îți doreai să fii trasă înăuntru.