Decepția

XXIX.Destăinuire

  A DESTĂINU: A spune cuiva, a da la iveală o taină, un gând ascuns; a mărturisi, a divulga.

Odată cu venirea dimineții, comportamentul lui Harry s-a schimbat radical față de seara trecută, lucru evident așteptat de mine. Ar fi fost minunat ca el să renunțe la comportamentul său arțăgos și mai mereu morocănos, dar până și eu știam că nu se va întâmpla niciodată acest lucru. Poate că o parte din mine spera ca el să se schimbe, mai ales acum că a aflat că mie chiar îmi pasă de el, oricât de mult ar încerca să mă îndepărteze. Poate că nu îmi pasă de el așa cum îmi va păsa mereu de Louis, dar îmi pasă într-atât încât să vreau să-l cunosc mai bine, să văd prin el, să-l cunosc pe adevăratul Harry Styles, nu doar escrocul reformat de care am auzit și pe care am ajuns să îl urăsc. Nu. Eu vreau să-l cunosc pe adevăratul Harry, cel care s-a ivit aseară ,în ciuda stratului de duritate care a încercat să-l pună în fața mea.

Oftând exasperată, am adunat ultimele bluze din cameră, aruncându-le neglijent în geantă, uitându-mă pentru ultima dată în încăpere, asigurându-mă că nu am uitat ceva important dar ținând cont că aveam doar haine, știam că nu era nimic prețios ce puteam uita. Am trecut pe lângă corpul rezemat de perete a lui Harry, evitând să-i acord vreo importanță pentru că știam că mi-ar fi aruncat o privire exasperată, evident el fiind dornic să scape cât mai repede de mine, de aceea a insistat să plecam la prima oră de dimineață pentru a putea ajunge în Salvador înainte să se lase seara. Iar apoi? Ce vom face după ce ajungem în Rio Grande Do Sul? Oare misiunea lui Harry constă doar în protejarea mea până am ajunge în Salvador ? Asta ar însemna că odată ajunși la destinație, Harry ar scăpa de mine și de povara de a avea grijă de mine, chiar dacă nu prea am avut nevoie de el oricum. Eram atât de adâncită în gândurile mele încât am pierdut noțiunea timpului, iar dintr-o dată m-am trezit punându-mi mecanic centura de siguranță, Harry ambalând deja motorul, gonind pe șoseaua goală din cauza orei matinale. Nu aveam niciun interes să intru într-o conversație cu el, deoarece știam că m-ar ignora cu nerușinare. Harry nu vorbește, cel puțin nu cu mine dar din câte am observat, el nu vorbește în general, lucru care uneori este extrem de frustrant.

*

Au trecut câteva ore bune de când suntem pe drum, eu petrecându-mi majoritatea timpului dormind sau uitându-mă pe geam la Brazilia care era lăsate din ce în ce mai mult în urmă. Cu o privire aruncată pe furiș la Harry, am știu că îmi doresc să inițiez o conversație, oricât de urât s-ar putea termina. Poate că nu îmi va răspunde, dar vroiam să încerc. Mi-am întors capul spre el, acum privindu-i mai bine postura încordată, degetele sale albindu-se considerabil la cât de tare strângea de volan, ochii săi concentrându-se pe mine, apoi revenind în față, sprâncenele sale încruntate dându-mi de înțeles că ceva îl deranjează. Înainte să pot spune ceva, vocea distantă, îngândurată a lui Harry m-a oprit, făcându-mă să mă încrunt odată ce am înregistrat în mintea mea cuvintele ieșite dintre buzele sale.

-Am fost răpit când aveam șaptesprezece ani.

Mi-am încruntat sprâncenele, neînțelegând în totalitate ce vrea să spună prin asta, curiozitatea mâncându-mă pe dinăuntru, vrând extrem de tare să știu întreaga poveste.

-Lucram la un virus care urma să-l folosesc pentru a intra în server-ul Galeriei Naționale de Artă pentru a fura faimoasa pictură a lui Van Gogh, care bineînțeles, dacă te-ai documentat despre mine, știi că am reușit, continuă el, aruncându-mi o privire rapidă, ochii mei lărgindu-se pentru câteva momente, crezând că bănuiește că l-am pus pe Railey să îl investigheze.

-Dar nu a fost atât de ușor. Prima mea încercare a decurs mai prost decât am crezut. O ambuscadă m-a oprit. Am fost capturat, în timp ce echipa cu care lucram la dezvoltarea virusului a fost măcelărită în fața ochiilor mei. Încă le mai aud urletele Antonia, după atâția ani, spune acesta, ultima parte cu mai multă emoție decât credeam că este în stare.

Atenția mea era întru totul îndreptată spre el. Nu aveam cum să ratez asta, mai ales când îmi spunea ceva de bunăvoie.

-Am fost torturat mai bine de două luni, în fiecare zi fiindu-mi administrate pedepse mai crude ca în ziua precedentă. Am fost biciut, tăiat, împușcat, înecat de atât de multe ori încât nu îmi mai pot aduce aminte câte cicatrici mi-au rămas pe corp. Aveau nevoie de parola mea pentru a putea accesa virusul, iar eu nu vroiam în ruptul capului să le-o înmânez.

-Aveau? Cine avea nevoie de parolă? întreb eu concentrată, Harry oftând adânc, ducându-și mâna spre schimbătorul de viteze.

-Cei care m-au răpit. Niște oameni îngrozitori, mai îngrozitori decât îți poți imagina. Până și mai îngrozitori decât mine, Antonia, murmură el, aruncându-mi o privire ușor tristă, buzele mele strângându-se la auzul cuvintelor sale.

-Și ce ai făcut?

-Le-am dat o pagină întreagă de numere aleatorii, câștigându-mi astfel mai mult timp.

-Mai mult timp? Pentru ce? întreb eu, așezându-mi acum întreg corpul pe o parte, privindu-l pe Harry.

-Pentru a-i putea omorî pe toți, răspunde acesta, cuvintele sale trimițând vibrații pe întreaga mea șire a spinării, fiorii neliniștitori din cauza vocii sale făcându-mă să înghit în sec.

-I-ai omorât? întreb eu, mai mult pentru mine, deoarece răspunsul din partea sa l-am primit deja și știam că ar fi în stare de așa ceva, deci nu cred că mă minte.

-Dacă nu o făceam, ar fi făcut-o ei. Am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a supraviețui, Antonia. Așa e viața, ori ești vânător, ori ești pradă, îmi confirmă el.

-Dar de ce îmi spui mie aceste lucruri, Harry? întreb eu, încruntându-mă. De ce a decis dintr-o dată să împărtășească ceva, evident, personal din viața sa cu mine?

-Coșmarul de aseară... am retrăit torturile acelor psihopați. De aceea îți spun asta acum, ca să știi și tu de ce am fost mai diferit aseară, zice acesta, ochii mei căutându-i orbitele verzui dar atenția sa era acum pe drum din nou, într-un fel știind că acesta era finalul conversației noastre.

Următoarele două ore au fost petrecute într-o liniște totală, aproape sfâșietoare, doar sunetul ușor al radioului auzindu-se în mașină.

Într-un fel era bine că nu mai vorbea cu mine, aveam mai mult timp să asimilez tot ce mi-a spus. Știam că trebuia să fie ceva, știam că ceva i-a declanșat latura aceasta, latura dură, nemiloasă, letală chiar. Dar nu m-am gândit niciodată prin ce orori a trecut. Nicio persoană nu merită o așa soartă, nici măcar cei ca Harry. E îngrozitor, un băiat de șaptesprezece ani să treacă prin așa ceva este cumplit. Oare unde au fost părinții săi când s-a întâmplat asta? Unde sunt acum oare? Nu mi-a vorbit niciodată de ei, dar dacă e să mă gândesc mai bine, el nu prea a vorbit deloc cu mine, cel puțin nu despre el. Sunt curioasă de ce s-a întâmplat cu ei, ce s-a întâmplat cu băiatul care a fost Harry odată, dar deocamdată era mai bine să nu îl presez. Mașina s-a oprit brusc, ochii mei scanând împrejurimile, o piatră grea fiindu-mi luată de pe suflet. Am ajuns.

 Am ajuns în Salvador.