Decepția

XLVIII.Intempestiv

INTEMPESTIV: Care se produce pe neașteptate, la timp nepotrivit; neașteptat și nedorit, neprevăzut, inoportun.

Odată ce ochii noștri au făcut contact, întreaga mea minte s-a golit, abia acum realizând evenimentele anterioare. În mașină. Știam că era ceva care uitasem. În momentul în care m-am trezit în această cameră, știam că este ceva în neregulă. Nu îmi puteam aduci aminte la momentul respectiv din adrenalinei acumulate dar acum, privindu-l după atât de mult timp, am realizat de ce aveam acel sentiment de neliniște. Din cauza sa. El era motivul. Nu am crezut niciodată că ne vom întâlni astfel, într-un loc ca acesta și în astfel de circumstanțe. Era imposibil. Era imposibil ca el să fie implicat în asta.

-Nu fi așa surprinsă, draga mea. Mă faci să mă simt prost.

Nu îmi venea să cred că este aici, în fața mea. Nu înțelegeam ce se întâmplă. De ce este el aici? Nu poate fi implicat. Nu se poate așa ceva. E imposibil. El nu este așa, nu ar putea niciodată să facă una ca asta.

-Poate ar trebui să te așezi. Avem multe de vorbit, Toni.

L-am privit cu ochi mari, nevenindu-mi să cred că este aici. Corpul meu s-a mișcat involuntar, alergând spre el, brațele mele cuprinzându-l, încercând să-l lipesc cât de mult puteam de mine. E aici. Poate că e greșit, poate că problema este mai gravă decât credeam dar este aici. Louis este aici, în carne și oase. Am simțit lacrimile pătându-mi obrajii, amintirile năvălindu-mi în minte și făcând acest moment și mai greu decât era. Am sperat să îmi returneze îmbrățișarea, să mă strângă la pieptul său așa cum făcea mereu; dar nu s-a întâmplat așa. Brațele sale au rămas împietrite, inerte, neprimind nicio reacție din partea sa.

-Antonia, stai jos ! vorbește el din nou, tonul vocii sale schimbându-se dramatic, vocea sa fiind mult mai stridentă acum, impunătoare. L-am privit nedumerită, ștergându-mi lacrimile de la ochi, dar privirea sa nu s-a schimbat. Atât de rece și distant, Louis din fața mea nu era bărbatul pe care îl iubeam. Nu era același Louis. De ce? Ce s-a schimbat?

Mâinile au început să-mi tremure odată ce Louis m-a înșfăcat, trăgându-mă spre scaunul pe care a fost așezat Kramph, împingându-mă cu forța. Nu înțelegeam de ce se comportă așa, de ce este atât de brutal cu mine. Aveam nevoie de niște explicații. Totul era atât de diferit, atât de înfricoșător. L-am privit speriată, așteptând să se așeze lângă mine. Odată ce corpul său a fost situat pe pat, Louis și-a împreunat mâinile, continuând să privească podeaua. Apoi, dintr-o dată, și-a ridicat privirea, un zâmbet grotesc i s-a conturat pe buze iar ochii săi albaștri păreau acum lipsiți de viață.

-Louis, ce se întâmplă? De ce ești aici? întreb eu, ochii mei privindu-l neîncrezător. Totul era diferit acum. El era diferit. Nu voiam să recunosc adevăratul motiv, nu voiam să admit ca m-am înșelat în privința sa.

-Nu credeam că poți fi atât de naivă. Și acum când sunt aici, în fața ta, continui să crezi în mine. Cred că mă iubești cu adevărat. Acea încredere oarbă în persoana iubită, Antonia ești cu adevărat o cauză pierdută. Vocea lui Louis era atât de distantă, rece - asemănătoare cu cea a lui Harry în primele momente ale misiunii noastre. Eram conștientă acum că situația în care mă aflam în acest moment era una dificilă, greșită dar eram mult prea mândră să recunosc impasul în care mă aflam.

-Ce vrea să însemne asta? intreb eu, știind deja că răspunsul să nu va fi pe placul meu dar nu doream să arăt acest lucru. Acum era momentul să-mi păstrez calmul, trebuia să rămân cu picioarele pe pământ.

-Hm. Înseamnă că și acum, după ce ai văzut unde ești, continui să ai încredere în mine.

L-am privit nedumerită, păstrând în suflet ultima fărâmă de încredere că nimic din ceea ce se întâmplă aici nu este adevărat și că tot ceea ce am trăit până acum cu Louis a fost real. Nu putea fi ceva ireal, o iluzie; era imposibil. El mă iubea. Ne iubeam.