Decepția

XLVII.Samavolnicie

SAMAVOLNICIE: Faptul de a acționa după bunul-plac, nesocotind ; încălcând voința și drepturile altora.

Ochii mei s-au deschis brusc, fiind întâmpinată de lumina puternică care se revărsa în întreaga cameră, dându-mi o senzație de amețeală. Privirea mea a înregistrat tot ceea ce era în jurul meu, panica instalându-se odată ce am observat camera necunoscută. Momentele dinaintea răpirii mele au reapărut în mintea mea, dându-mi o senzație de neliniște. Jason. Știa că urma ceva. Felul în care mă privea, acel zâmbet bolnav prevestea evenimentele care au avut loc. Dar de ce? De ce trebuie să fiu aici? E Kramph? El este în spatele acestor evenimente? Harry. Mă întreb unde este, ce face acum. Aveam atât de multe gânduri, întrebări care necesitau răspunsuri dar știam că nu eram în poziția să cer să mi se răspundă. Am tresărit odată ce ușa camerei s-a deschis, corpul meu întorcându-se brusc, luând o poziție defensivă, picioarele mele atingând podeaua rece a camerei, pumnii fiindu-mi ridicați la nivelul feței, în poziția perfectă pentru a-l lovi pe Jason.

-Ah, te-ai trezit. Ce bine, ce bine! Oh, așa ai să mă tratezi, dragă Antonia? Sunt rănit, spune acesta, înaintând spre mine, mâna sa fiind poziționată la piept, exprimându-și astfel batjocura.

Îmi era greață de persoana din fața mea. Disprețul pe care îl simțeam pentru acest om nu putea fi exprimat în cuvinte. Nu puteam să cred că o persoană ca el există. Părea atât de liniștit, atât de blând și darnic în momentul în care l-am văzut pentru prima oară, în ciuda senzației ciudate care se simțea în întregul meu corp. Dar nu era ceea ce părea, nu era deloc cum mi-am imaginat. În mintea mea am creat o persoană rea, crudă, dar tot ceea ce mi-am imaginat nu se compara cu realitatea. Jason era mult mai rău. Cu rânjetul său megaloman, el era expresia răului.  Ochii săi erau negri, lipsiți de urmele verzi de odinioară. Parcă acum stăteam în fața unei persoane total diferite de cea de la întâlnirea pentru  tablouri.

-Probabil că te întrebi de ce ești aici. Ei bine, cred că pot spune că te afli aici datorită mie. Vezi tu, cineva foarte special vrea să poarte o discuție, amicală bineînțeles, cu tine. Așa că, eu fiind o ființă atât de cumsecade și înțelegătoare, am decis să dau o mână de ajutor. Cred că am făcut o treabă excelentă, nu? 

-Ești bolnav. Ești cu adevărat bolnav, îi spun eu, ochindu-l cu venin . Vreau să plec de aici, nu mai pot sta nici măcar un minut în prezența acestei persoane. Rânjetul acela scârbos îmi dovedea că este încântat de ce a făcut, lipsit de reproșuri. Îi place asta. Îi place să mă vadă în felul acesta, să provoace suferință. 

-Mi s-a spus și mai rău. Dar pari extrem de tensionată, Antonia. Poate că este din vina micuțul tău iubițel? Sigur te caută acum. Oh, acea privire pierdută, arăta ca un cățel căruia i-a fost luată jucăria preferată ! Comic dacă mă întrebi pe mine, continuă acesta, râzând. 

L-am privit cu dispreț, preferând să nu comunic gândurile indecent de vulgare pe care le aveam în minte. Acest individ este un șarpe, un șarpe atât de veninos încât trebuie să te ferești de el cu orice preț. Nu voiam să mai aud nimic din ce avea de spus, nu puteam să ascult în continuare cum vorbește despre Harry în felul acesta.

-Draga de tine, atât de buimăcită. Dacă ai știi ce te așteaptă , Antonia. Ar trebui să te bucuri de aceste minute petrecute cu mine, pentru că te asigur, vor fi ultimele tale amintiri frumoase, continuă el, privindu-mă cu expresia sa de supărare ironizată. 

Nu înțelegeam la ce se referă, nu puteam să concep așa ceva. Aveam nevoie de Harry, trebuia să stabilesc contact cu el cumva. Trebuia să evadez înainte să fie prea târziu. Înainte să pot răspunde cuvintelor rostite de monstrul din fața mea, ușa de la cameră s-a deschis din nou, de data aceasta persoana care s-a ivit la intrare făcându-mă să mă retrag, izbindu-mi corpul de peretele rece. Puteam să jur că temperatura a scăzut cu câteva grade odată ce Milton Kramph și-a făcut prezența în încăpere. Îmbrăcat într-un costum de firmă gri, privirea sa rece și incomparabil de înfricoșătoare s-a ațintit asupra mea, picioarele sale implantându-se cu atât de multă putere și autoritate în podeaua de lemn încât fiecare pas al său putea fi auzit în urechile mele la un volum extrem de ridicat.