Decepția

IV.Însoțitorul

ÎNSOȚITOR:  (Persoană) care însoțește, care întovărășește pe cineva sau ceva. 

-Deci mergem înapoi în New York? întreb eu, simțindu-mi deja sângele curgând rapid prin vene, adrenalina înlocuindu-mi încet toate simțurile. Nu eram încântată să fiu în New York, dar știam că tata mă va ține în siguranță.

-Tată! strig eu, făcându-l să-și întoarcă capul spre mine, în ciuda faptului că trebuia să fie atent la drum. 

-Antonia, draga mea. Taci din gură, spune el pe un ton extrem de confortabil. Strâmbându-mă la gestul și tonalitatea bizară de care dădea dovadă, am încercat să îl presez, vrând să știu exact unde urma să mergem. Câteodată nu puteam să nu mă uit l el minunându-mă, calmul de care dădea dovadă în cele mai grele momente era extraordinar.

-Tată, te rog. Trebuie să știu, murmur eu, privindu-mi poala. Uram situația în care mă aflam. Tata evita să-mi răspundă, eu eram cuprinsă de o stare de anxietate din cauza dispariției lui Louis și dacă totul nu era destul de dificil și așa, îmi era teamă că urma să ne întoarcem într-un oraș pe care îl uram.

-Nu mergem în America. Suntem așteptați la sediul Organizației din Geneva, îmi explică  el câștigând un oftat răsunător din partea mea.  Restul conversației a devenit nulă odată ce am blocat celelalte cuvinte ale sale, mintea mea fiind mult prea îmbârligată pentru a asculta ceea ce spunea el. Tata devenise obositor, nu mai era ca înainte.

Totul era obositor, toată această situației nu ducea nicăieri, iar eu nu știam ce mă aștepts odstă ce intram în Geneva. Pierzând orice dorință de a rămâne trează, ochii mei s-au închis încet, pierzându-se în imagini cu Louis și o viață liniștită lipsită de pericole.

*

M-am trezit brusc din cauza unei persoane care îmi mișca umărul ușor. Mi-am deschis ochii, observându-l pe tata așezat în fața mea, ochii săi de culoarea cerului privindu-mă cu îngrijorare.

-Am ajuns Antonia, îmi spune el . Clădirea din ța mea nu era cu nimic specială. Era o clădire destul de modernă dar extrem de plictisitoare .Nu ieșea cu nimic în evidență, simplitatea birourilor fiind doar o deghizare pentru adevăratele treburi ale Organizației.  Sediul era la subsol. Am fost la Centrul de Comandă din New York care este printre cele mai mari din toată lumea deci știam unde este amplasat. Toate erau la fel. Subsolul era perfect pentru misiunile Organizației.

Am intrat cu tata în cladirea deghizată, urmată fiind apoi de un șir întreg de bărbați în negru care vorbeau între ei , soptindu-și problemele de zi cu zi. Pericolul mă pândea non-stop în acest moment, cu toate că nu m-am mai simțit mai în siguranță de mult timp. Tata era un om important, cu toate că niciodată nu am știut cu exactitate cât de important. 

Am coborât scările principale trecând de o ușă secretă, fiind surprinsă odată ce am realizat că subsolul era mai ascuns decât îmi imaginasem. Dar era evident că trebuia să fie dificil să ajungi acolo, Organizația fiind știută pentru spargerile aproape impoosibile în ciuda multor încercări. Doar două persoane au reușit să spargă programele, și știu sigur că una dintre ele lucrează acum să le facă impenetrabile.

Am trecut prin mai multe uși și am coborât încă un număr substanțial de trepte ca mai apoi să fiu întâmpinată de un hol aglomerat circulat de persoane care mai de care frustrate sau obosite. Când am ajuns într-o cameră mare unde erau așezate o grămadă de birouri am realizat că aici este acțiunea. Arăta ca un spațiu din cela văzute la televizor când te uiți la emisiuni polițiste unde sediul FBI fiind de fapt doar o clădire plicticoasă în care lucrează o serie de genii ai tehnologiei. Exact așa putea fi descrisă priveliștea din fața mea.