Decepția

LXVI.Vicisitudine

VICISITUDINE: Concurs de împrejurări grele, nefavorabile pentru cineva. 

Nu am vrut niciodată un iubit obișnuit. Vreau o furtună. Vreau nopți nedormite și conversații nesfârșite la ora patru dimineața. Vreau pasiune, vreau nebunie. Vreau o persoană care este capabilă să îmi facă întregul corp să tremure de la distanță și care să mă tragă aproape pentru a da sens oaselor mele. Acum era sigură că acea persoană putea fi el. Privirea ardentă mă scotea din minți și în același timp îmi făcea corpul de jeleu în preajma sa. Ochi de culoarea jadului îmi urmăreau fiecare mișcare, simțindu-mă minusculă sub privirea sa de oțel. La rândul meu, nu puteam să nu acord o importanță deosebită trăsăturilor sale, observând cu stupoare vânătaia de pe obraz și rana de sub sprânceană. Ridicându-mi mâna, degetele mele au trecut peste pielea sensibilă, ochii săi închizându-se automat odată ce pielea mea a atins-o pe a sa, strângându-mi mâna. Am oftat întristată, încercând să îndepărtez toate gândurile urâte pentru moment, știind că aveam lucruri mai importante de care să ne îngrijorăm. Timpul se scurgea cu repeziciune și știam că mai devreme sau mai târziu, o alarmă va suna în întreaga clădire iar noi trebuia să fim deja departe de acest loc pentru a avea o șansă. 

-Harry, trebuie să ne grăbim. 

Ridicându-și privirea, a încuviințat, apropiindu-și buzele de ale mele într-un sărut cast, întorcându-se apoi spre patul său, luându-și jacheta de culoarea cărbunelui, abia acum observând cu ce acesta era îmbrăcat. Tricoul alb i se mula perfect pe abdomenul sculptat iar blugii negrii îi stăteau extrem de bine, scoțându-i în evidență coapsele lucrate.

-Ai dreptate, nu avem timp de pierdut. Știu cum putem scăpa de aici, murmură acesta, privind camera cu atenție, pentru o secundă dându-mi senzația că acesta căuta ceva, mai apoi întorcându-se spre ușă. 

Câteodată nu te poți descotorosi de vechile obiceiuri. Alăturându-mă, l-am privit pe acesta cu atenție, deschizând ușa și așteptând câteva secunde înainte să își strecoare corpul prin crăpătură, lăsând-o deschisă pentru mine. Amintindu-mi dintr-o dată de pistolul din spatele blugilor, l-am scos și i l-am înmânat, acesta privindu-mă nedumerit înainte să se asigure că era încărcat, ridicându-l la nivelul privirii sale, degetele sale înfășurându-se cu putere peste armă. 

-Nu întreba, murmur eu referindu-mă la situația de acum câteva secunde, corpul meu rămânând aproape lipit de al său, acesta îndreptându-se cu atenție spre locul secret.

-Unde mergem totuși? șoptesc, încercând să-mi păstrez vocea la nivelul minim de înțelegere, încercând să nu perturbez starea sa de concentrare. 

Nerăspunzându-mi la întrebare, Harry și-a continuat drumul, asigurându-se că nu era nimeni prin preajmă. Mi se părea ciudat că este atât de liniște și că nimeni nu supraveghea zona; era destul de târziu în noapte deci securitatea din clădire era minimă pentru că nimeni nu se aștepta ca eu sau Harry să putem părăsi camerele în care eram ținuți.

Trecând de scările întunecate care duceau la etaj, Harry și-a continuat drumul, luându-mă prin surprindere cu modul în care cunoștea toate părțile clădirii, încruntându-mă odată ce și-a ridicat o mână, oprindu-mă din mers. Lipindu-mă de perete, mi-a semnalat să nu scot vreun zgomot, atenția mea fiind abia acum atrasă de cei doi bărbați care patrulau perimetrul. Din cauza colțului după care eram feriți, aceștia nu ne puteau vedea, continuând să vorbească ca și cum nimic nu s-a întâmplat. 

-Îți spun, omule. Știe cum să o sperie. A fost al naibii de distractiv.

Vocea primului bărbat era amuzată, adoptând un ton hazliu și nefiresc, privirea celuilalt fiind ațintită în pământ. Nu îi mai văzusem vreodată dar eram curioasă de discuție.