LIV.Fluctuație

2.1K 164 10
                                    


FLUCTUAȚIE: Abatere foarte mică, întâmplătoare și temporară față de o anumită stare .

Știam că relația mea cu Harry este destul de complicată în acest moment și poate că nu ar trebui să profit de starea emoțională în care mă aflam, dar simțeam că aveam nevoie de o persoană care să mă consoleze, iar acea persoană trebuia să fie Harry. În ciuda atitudinii sale detașate și a felului nepăsător în care gestionează lucrurile, voiam să cred că i-ar păsa la un moment dat de mine. Mereu am avut impresia că mă urăște cu adevărat, că tot ce s-a întâmplat între noi a fost o scăpare de a sa și că nu a însemnat nimic pentru el. Până și eu am vrut să cred că nu a însemnat nimic deoarece nu mă puteam gândi la Harry emoțional. O parte din rezistența mea a fost mereu Louis, dacă nu era el sau poate că, oricât de insensibil sună, dacă ar fi fost mort cu adevărat, poate că atunci Harry ar fi fost o opțiune. Dar  eu fiind predispusă dezastrului, m-aș fi așteptat oricum la inconveniente.

Aș vrea să știu unde mergem totuși, am ajuns să urăsc țara asta, să urăsc să fiu în același loc cu Louis și Kramph dar îmi era într-un fel rușine să vorbesc cu Harry. Părea mult prea distrat și nu aș vrea să fiu eu motivul care îl trage din aceasta transă  a sa pentru că simțeam că s-ar enerva pe mine. Harry este mult prea nervos, ar trebui să se destindă oricât de imposibil i-ar părea acest lucru. Gândurile mele au fost împrăștiate în toate direcțile odată ce Harry a pășit în cameră, trăgând după el bagajele făcute de mine acum câteva minute. M-a privit rapid, luându-și apoi geaca de piele de pe canapea, verificând daca are tot ce-i trebuie, urmând să culeagă cheile de pe măsuța de cafea din sufragerie. Știam că acesta era momentul în care trebuia să plecăm așa că fără vreun cuvânt adresat, l-am urmat pe Harry afară din clădire, îndreptându-ne spre jeep-ul negru parcat în fața clădirii. Am oftat, urcându-mă pe scaunul pasagerului în timp ce Harry aranja bagajele în portbagaj, urmând să-și aprindă  țigară, alăturându-mi-se în mașină. Nu cred că am văzut vreodată pe cineva atât de frumos fumând, nu știu. Era ceva atrăgător la el, în general nu sunt atrasă de persoanele fumătoare dar Harry are ceva special. Modul în care atingea țigara cu buzele acelea rozalii, îmi invada gândurile și îmi ducea mintea la prostii. Uram că îl vedeam în acest fel pe Harry, uram că eram atrasă de el dar de fiecare dată când îl vedeam cu o țigară, partea emoționat și excitată din mine ieșea. 

Drumul până la aeroport a fost lipsit de vreo conversație, astfel fiind obligată să mă concentrez asupra gândurilor și emoțiilor pe care le simțeam. Harry m-a salvat în toate modurile posibile și continuă să facă acest lucru indiferent de împrejurare. Poate că acum era momentul să mă arunc la gunoi, să arunc acea persoană care credeam că sunt și să las locul liber pentru ca o nouă Antonia să se nască. Antonia din trecut a murit, acea Antonia a murit în momentul în care Louis a intrat pe acea ușă, în momentul în care realitatea mea a fost năruită complet. Persoanele care pot fi renăscute de câte ori este necesar sunt cu adevărat cele puternice. Asta obișnuia să-mi spună tata mereu. Pentru a merge înainte, mai întâi trebuie să te descotorosești de trecut, de tot bagajul emoțional care îl implică viața ta anterioară. Doar apoi poți spune cu adevărat că ești pregătit să te renaști. O Antonia mai puternică, mai încrezătoare; asta vreau să devin. Și știam că puteam să fac asta cu ajutorul lui; cu ajutorul lui Harry. 

-Harry? mă surprind întrebând. Nu doream să îl împovăresc dar simțeam nevoia să împărtășescu cu el decizia mea, dorința mea. 

-Hm?

I-am privit mâinile așezate în mod corect pe volan, atenția sa îndreptându-se pentru câteva secunde asupra mea, mai apoi reîntorcându-se pe drumul aparent liber. 

-Vreau să mă schimb. Mă voi schimba , mai bine spus.

L-am privit cu mare atenție, încercând să deslușesc ce îi trece prin minte, ce opinii are, dar ca mereu de altfel, nu mi-am putut da seama cu adevărat ce gândește. Nu îl voi putea citi niciodată, lucru extrem de frustrant pentru mine ținând cont că mai mereu am reușit să-i citesc pe cei din jurul meu.

-Nu știu ce ai vrea să-ți spun. Nu consider necesar să îmi cauți validarea. Ceea ce vrei să faci cu viața ta, este strict problema ta, spune el după câteva secunde de liniște. Nu cred că realizam cu adevărat răutatea din vorbele sale, cu toate că am simțit că va urma o remarcă sarcastică și batjocoritoare, astăzi Harry este mai înclinat să mă denigreze decât de obicei.

-Validare? Asta crezi tu că e ceea ce vreau? De la cine? De la tine? Mai bine te-ai da jos de pe calul tău mare și puternic Harry și ai rămâne la nivelul nostru, al oamenilor normali. Nu caut validare din partea ta, nu sunt în măsura să își cer așa ceva, iar tu categoric nu ești în postura să îmi oferi ceva stabil și concret. Dar aș vrea să-ți aud opinia, aș vrea să știu dacă tu consideri că este un lucru bun. 

Poate că am exagerat puțin, ridicând tonul pe final. Cuvintele sale m-au iritat, dar cred că l-am făcut să înțeleagă că nu este centrul universului, cel puțin nu centrul universului meu. Îl consider pe Harry extrem de capabil să îmi dea un sfat bun și chiar apreciez ceea ce îmi spune, în ciuda atitudinii sale debordante. Simțeam că tot ceea ce i-am spus acum avea un alt înțeles, nu îi caut validarea, nu? 

-Cred că ar trebui să faci ceea ce simți. Ești perfect capabilă să te descurci singură. Nu ești într-un moment plăcut al vieții tale, așa că poate ar trebui să stai puțin să reflecți asupra problemelor tale. Doar așa vei reuși să-ți dai cu adevărat seama ce cauți. Ce cauți cu adevărat, Antonia? întreabă acesta, privindu-mi reacția cu mare atenție.

Ce caut cu adevărat? Fericire, liniște. Confort? Nu sunt sigură, nu îi pot răspunde. Poate că așa mă testează, poate că nu m-am gândit cum a trebuit și mai am nevoie de timp să-mi dau seama cu adevărat ce caut.

-Până nu îmi vei răspunde la această întrebare, voi știi că nu ești pregătită. Nu te poți schimba dacă nu dorești cu disperare acest lucru.

I-am asimilat cuvintele, analizând totul în parte. Știam că are dreptate, Harry avea mereu dreptate. 

-Tu ce vrei de la viață, Harry? Nu e posibil să dorești să rămâi unde ești în acest moment, nu? îl întreb eu.

-Probabil  că nu. Nu m-am gândit până acum la mine. De o perioadă nu îmi mai permit să mă gândesc la mine. Ești mereu în mintea mea. Cred că aș vrea să fac ceva, ceva demn de ținut minte. Nu aș vrea să fiu uitat. Vreau să las un impact asupra unor persoane, și dacă este doar una. Să știu că odată ce mor, va exista măcar o persoană care să mă țină minte. 

L-am privit cu mare atenție, sufletul umplându-mi-se de căldură la auzul confesiunii sale. Era un lucru atât de matur, atât de frumos. Ceea ce a spus acum are sens, iar în acest moment știam, știam că și Harry este pregătit să se schimbe.  

DecepțiaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum