Decepția

XXXIII.Statornicie

STATORNICIE : fermitate, neclintire (în păreri, în hotărâri etc.); Fidelitate, devotament.

Stătea în cealaltă parte a cabinei, brațele încrucișate deasupra pieptului, sprijinindu-se de scaunul de lângă geam, privind atent imaginile care se derulau în fața ochilor săi. Nu am crezut că prezența sa m-ar distrage de la cel de-al șaselea film pe care plănuiam să îl vizionez. E îngrozitor să aștepți într-un avion, cel puțin pentru mine se simțea ca o eternitate. Monitorul de deasupra ușii care ducea în cabina pilotului arăta că mai aveam cel puțin șapte ore până aterizam, lucru care evident m-a înfuriat, plictiseala simțită de corpul meu atingând apogeul.

Cu toate acestea, odată ce corpul lui Harry s-a strecurat înapoi în cabină după mai bine de o oră petrecută alături de pilot, discutând locul unde urma să aterizăm, atenția mea s-a îndreptat în totalitate spre el. Nu mă așteptam la prea mult, cel puțin nu mă așteptam să-mi dezvăluie planul pe care îl avea, în ciuda momentului de acum câteva ore în care m-am simțit cu adevărat mai aproape de el decât am făcut-o până acum. Nu era nicio obiecție: Harry era cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată; ochi verzi luminoși cu o alură de întuneric prezentă doar în situațiile tensionate, buze mari roși și atât de cărnoase, maxilar perfect și onduleuri maronii care îi încadrau fața bine definită. Totul era perfect, de la felul în care ochii îi complementau chipul mai mereu încruntat, mușchii tonifiați care erau vizibili prin materialul subțire al tricoului său, până la picioarele lungi care păreau că nu se mai termina. Ochii mei s-au întors înspre chipul său, dar odată ce am observat verdele intens care acum cateva minute era îndreptat spre ecranul televizorului, acum atenția sa fiind în totalitate asupra mea și a felului în care îl studiam fără băgare de seamă, parcă tot aerul din încăpere a fost tras cu ajutorul unui aspirator; dintr-o dată tot ce puteam auzi era ritmul neregulat al inimii mele care bătea din ce în ce mai tare.

-Cred că ți-am mai explicat că este nepoliticos să te holbezi, Antonia.

Vocea sa groasă, destul de degajată în comparație cu momentele în care era atât de încordat încât orice conversație rezulta în ridicarea vocii sale până în punctul în care îmi era și frică de o posibilă reacție din partea sa, mă făcea să mă simt ușor nedumerită.

-Harry? întreb eu după câteva momente de tăcere, eu considerând comentariul său ca o simplă opinie, răspunsul meu nepărând necesar în acel moment; cu toate acestea exista ceva în mine care dorea să profite de această dispoziție agreabilă cu toate că mă uitam la o bombă cu ceas care în orice moment ar putea exploda, vroiam să risc.

Și-a întors capul, corpul său îndreptându-se, urmând ca apoi să se îndrepte spre mine, așezându-se pe scaunul din fața mea, reacția proximității noastre citindu-se pe fața mea odată ce rânjetul cuceritor pe care nu îl adopta prea des, m-a luat prin surprindere.

-Crezi că voi scăpa din asta în viață?

Întrebarea era una simplă, cu un răspuns simplu dar felul în care Harry și-a încruntat sprâncelele și s-a lăsat în jos, coatele sale sprijinindu-se de genunchi, sprâncenele încruntate și privirea fixată în pământ spunându-mi ceva ce știam că nu vroia să recunoască cu voce tare. Nu.

Am dat din cap, zâmbind tristă, realitatea situației în care mă aflam fiind simțită în astfel de momente, o realitate dureroasă din care nu puteam scăpa în ciuda aptitudinilor mele dobândite de-a lungul anilor.

-Nu știu sigur. Nu te pot minți Antonia, de aceea nu îți pot spune cu siguranță ce va fi. Cert este că indiferent de rezultat, eu te voi proteja cu prețul vieții mele, chiar dacă asta înseamnă ca eu să mor iar tu să ajungi să-ți trăiești viața exact cum ar fi normal. Mi-am ridicat privirea, observând intensitatea cu care mă privea în timp ce buzele sale se mișcau încet, fermitatea adoptată lăsându-mă uimită.