IN OGLINDA

38

Am iesit din salon, dupa ce mi-am mai privit o clipa lunga fiul intins pe pat... mult prea linistit acum, dupa delirul lui de mai devreme... Insa stiam deja ca se va repeta... Stiam de acum noua ani... La fel fusese si Emily... La fel...

Am intrat in camera de garda:

- Poti sa imi faci rost de un televizor? Sau aveti cumva libere camerele VIP?

- Camerele VIP sunt pentru o persoana... Nu au doua paturi, insa putem aduce un televizor... imi raspunse medicul care il operase pe fiul meu.

- Ok! E bine! Tinerii sa ramana impreuna!

- Care e starea lor?

- Cel care nu era atat de grav si-a revenit deja... insa celalalt delireaza...

- Macar stim ca nu va avea defect de vorbire, daca trece de ce e mai greu.

- Nu e momentul pentru glume, nu crezi? I-am replicat eu nervos si grabit sa plec. – Aveti grija de baiat. Ma intorc maine spre seara.

- Bineinteles! Vom avea cea mai mare grija de el.

Am iesit din spital si m-am indreptat in fuga spre un taxi. Masina mea era in sat si trebuia sa ajung cat mai rapid.

Am incercat sa nu ma gandesc la ziua asta. Am incercat sa ma gandesc care sa imi fie pasii in continuare. Eram constient ca nu prea mai aveam sanse sa imi conving fiul sa ramana, insa as putea sa pastrez legatura cu el. Da! Asta voi face. Voi pastra legatura cu el... dar voi incerca tot ce tine de mine sa il conving sa ramana. Aveam acum ceva mai mult timp. Nu mai era vorba doar de ore. Chiar daca am obtinut timp intr-un mod atat de tragic... daca Edmond supravietuieste... e spre binele meu ca el nu va putea pleca in Bucuresti, pana cand nu se reface, cat de cat... zile in sir el nu va fi capabil sa umble... sau sa se tina pe picioare... Asta era in avantajul meu... insa nu puteam sa ma bucur... Edmond era pe margine. Doctorul mi-a spus pe sleau... ca sunt slabe sanse sa isi revina. Of! Refuz sa ma gandesc la asta. Refuz sa ma gandesc ca il pierd definitiv. Nu ma gandesc la asta!

Am urcat intr-un taxi si am dat adresa, apoi m-am asezat cat mai comod pe bancheta din spate a masinii. In timp ce masina rula pe sosea, eu am retrait ultimele douazeci si patru de ore... Doamne! Prin ce mi-a fost dat sa trec! Doamne ce am fost nevoit sa fac! Oare voi reusi eu sa trec peste aceasta dimineata? Am omorat un om! Am luat o viata! Cum voi trece eu peste asta?! Apoi tot ce mi-a povestit Edmond... Oh! Doamne! Ce viata i-ai harazit fiului meu! A crescut singur... apoi a ajuns intre tigani...

Am inceput sa imi fac planuri. Ce fac in continuare? Deci! Pornesc din sat... Oh! Voi lipsi douazeci si patru de ore... aproximativ... Ce ma fac eu daca Edmond nu rezista?! Ce ma fac eu daca o aduc pe Carmen, iar ea il vede mort? Oh! Asta era cel mai greu gand! Cea mai mare teama a mea! Sa o aduc pe Carmen iar el sa nu mai fie viu... Cea mai mare! Insa erau multe alte temeri. S-ar putea sa o aduc, iar el sa se trezeasca cu amnezie si sa nu o recunoasca... Oh! Nu! Doamne! Nu aceeasi soarta ca si a mea! Nu ii supune aceluiasi chin! Apoi, mai era teama ca o aduc pe Carmen iar el sa fie paralizat... El sa nu se poata misca... cel putin de la brau in jos. Stiu ca si-a miscat degetele... si asta inseamna ca bratul nu ii era paralizat, insa inca nu se stie daca isi poate misca picioarele. Cum sa i-o aduc pe Carmen iar el sa nu fie in stare sa se miste? Cum vor face fata socului? Voi fi eu in stare sa ii linistesc in prima instanta? Apoi mai era teama de Carmen... Cum va reactiona ea atunci cand ma va vedea? Cum sa fac pentru ca ea sa nu cedeze psihic... Eram constient ca nu-i va fi usor sa ma vada... acolo... Ea era deja cu psihicul la pamant. Cu siguranta ca asteapta un semn de la el... si nimic! Ce prostie am facut sa nu iau telefonul lui Edmond... Insa tot eu m-am gandit si eram aproape sigur ca telefonul lui era inchis. Nu a riscat el sa intre la Samir cu telefonul pornit... Ar fi putut sa ii fie confiscat. Nu cred ca nu s-a gandit la asta! A avut timp sa isi planuiasca totul. Telefonul ii este inchis la ora asta... Asadar, Carmen nu poate da de el... Vai de mine! In ce stare o voi gasi eu, oare?