IN OGLINDA

123

- Tata, inca ceva! Nu te gandi ca eu am vazut pozele cu tine... Gandeste-te ca eu am vazut pozele cu apartamentul tau si asta mi-a fost de ajutor. Am recunoscut apartamentul din pozele astea. Daca nu le-as fi vazut, eu nu ti-as fi inchiriat apartamentul... Asadar, pe mine m-au ajutat... Nici nu iti poti inchipui cat de mult mi-a ajutat psihicul in ziua in care am ajuns aici... Dupa despartirea de Carmen, care a fost atat de dureroasa... tragica, de-a dreptul... cand m-am intrebat daca nu fac totusi o greseala... Cand m-am intrebat daca nu ar fi mai bine sa renunt la razbunarea mea... si sa nu o trec pe Carmen prin astia doi ani... Faptul ca am recunoscut apartamentul din poze, a fost pentru mine un semn ca trebuie sa continui... ca trebuie sa ajung la tine... Si uite unde am ajuns! Tata! Am iubirea ta! Niciodata nu am visat sa ajung sa simt iubirea ta... Niciodata nu m-am gandit ca voi ajunge sa imi doresc sa fiu cu tine... Asa ca, te rog sa nu pastrezi in minte faptul ca eu am vazut acele poze...

- Eh! As vrea eu sa scap de senzatia asta pe care o simt de cand le-am vazut, doar gandindu-ma ca ti-au fost de ajutor. Nu e usor sa aflu ca fiul meu, la doar paisprezece ani m-a vazut in asemenea ipostaze scarboase... Va mai trece ceva timp pana ma voi detasa de momentul asta. Acum, asta este, nu-mi ramane decat sa ma consolez... Nu pot schimba nimic.

Am ajuns acasa inspre seara, obositi, insa fericiti. Ceea ce mi s-a parut imposibil de Craciun, acum a devenit posibil si simteam ca plutesc... Simteam ca totul straluceste in jurul meu... Imi simteam sufletul usor si plin de tot ce e frumos.

Nici nu am apucat sa deschid poarta ca le-am vazut pe Emily si Carmen apropiindu-se grabite sa ne intampine... zambitoare si dragastoase. Amandoua!

Oh! Cata savoare am gasit eu in imbratisarea iubirii mele. Nici nu am mai vazut nimic altceva in jurul meu cand am simtit trupul Emilyei lipindu-se de-al meu... si cand i-am degustat indelung buzele moi, calde si flamande de mine.

- Bine ai venit, iubire, murmura ea, in timp ce ne-am desprins din imbratisare.

- Mmmm! Edmond, mai facem iesiri din astea. Am glumit eu, imediat dupa primirea calduroasa a fetelor.

- Ei! Cris! Sa nu te aud! Chicoti Mili, lovindu-ma usor peste umar. – Ne-a fost dor de voi! Nu va mai lasam sa plecati fara noi!

Am intrat impreuna in casa, unde i-am gasit pe gemeni. Asadar am toata familia langa mine. O am pe sotia mea draga, si am copiii langa mine. Ce imi pot dori mai mult? Am inspirat adanc si am zambit fericit si multumit de mine.

Am servit cina impreuna cu ei, in jurul mesei intime din bucatarie. I-am privit pe fiecare dintre ei, cu buza intre dinti, plin de satisfactie. Incredibil! Mi-am simtit vanitatea la cel mai inalt nivel din viata mea, fara sa smulg lacrimi, fara sa provoc ura si dusmania nimanui... Da! Vanitatea mea era ghiftuita, asa cum nu mai fusese niciodata. Am reusit in ceva ce la inceput a parut a fi imposibil. Am reusit in ceva ce mi s-a parut imposibil de atins. Il am pe Edmond! Il am pe cel care mi-a spus clar si limpede ca nu ne vom mai vedea niciodata. Il am pe cel care mi-a spus ca nu va ramane langa mine, pentru ca viata lui e in Bucuresti! Si uite! E aici, cu mine, intr-un sat uitat de lume... E aici, cu mine! Mi-a jurat ca nu va pleca de langa mine! Mi-a jurat! Va dati seama?! Am asigurarea ferma ca nu voi ramane fara el. Ca nu voi suferi de dorul lui... Ca Emily a mea nu va fi nevoita sa ma urmareasca atent, pentru a incerca sa ma scoata din melancolia in care, cu siguranta as fi cazut... Am asigurarea ferma ca Emily a mea nu va fi nevoita sa se imparta intre copiii ei si copilul Anei pentru a ma face pe mine fericit... Pentru ca da! Asta as fi facut! Asa cum deja am spus! As fi batut drumurile... As fi sapat transee adanci din satul asta uitat de lume pana la blocul lui, din Bucuresti... Asta ar fi fost viata mea de acum inainte, daca nu as fi invins acum. Nu m-as mai fi putut ocupa de firma, asa cum o facusem pana acum... Nu, cand as fi fost mereu pe drumuri... si cu mintea la fiul meu din Bucuresti...