IN OGLINDA

76

Da! Astea mi-au fost cuvintele... Am incercat sa ii explic de ce am facut pasul asta... Am incercat sa il readuc la motivul de la care am pornit acum... La inelul pentru Carmen... insa el nu se putea linisti... nu isi putea reveni:

- Tată, nu am cuvinte... A reusit el sa sopteasca printre hohote... apoi a inspirat adanc si a continuat: - Nu îmi vine să cred că mi se întâmplă... Nu pot să cred că e real. Eu am venit în Oradea cu gânduri criminale... Cu dorinţa de răzbunare cruntă... Cu ura pe care am adunat-o în mine... picătură cu picătură... Am venit să mă răzbun pe tine şi pe familia ta! Pe toţi! Iar tu faci asta? Tu mă faci cel mai fericit om de pe pământ în acest moment? Tată! Te-am îngenuncheat cu cuţitul la gât... Fiica ta a fost într-un mare, imens pericol... din cauza mea... după ce îi trădasem inima, iar tu faci asta? De ce, tată? De ce nu te-ai mulţumit cu o conştiinţă împăcată? De ce mă îndatorezi? Eu nu voi fi în stare să mă revanşez niciodată! Aici nu e vorba de bani! Nu mă pot gândi că îmi plătesc datoria şi plec... Nu am un termen... De ce îţi doreşti să ai lângă tine un criminal?! Un hoţ de buzunare... Un proxenet... un traficant de droguri de mare risc... Unul care s-a înhăitat cu ţiganii... Tată! Ăsta sunt eu! Ţi-am spus şi la vila lui Samir. Unul pentru care dorinţa de răzbunare a fost mai puternică decât iubirea, tată... Am iubit-o pe Carmen... şi am umilit-o cum nu îţi poţi închipui... Un om pe care nu îl pot opri nici lacrimi, nici rugăminţi, nici implorări, nici îngenuncheri... Tată, Carmen a plâns în hohote, îngenuncheată la picioarele mele să nu vin... şi nu m-a putut opri... A plâns în hohote îngenuncheată la picioarele mele să nu o umilesc şi nu m-am oprit... Tată... Am stat departe de iubire şase ani din nouă, doar ca să îmi ating scopul! Doar ca să ajung la tine şi să mă răzbun! Ţi-am folosit prenumele ca să îmi ascund identitatea, patru ani de zile. Aş fi putut alege orice alt nume, dar eu am ales numele tău! De ce ai făcut asta, ştiind atâtea despre mine? De ce nu te gândeşti la familia ta? Îi mânjeşti pe ei, dându-mi numele vostru! Toate câte le-am făcut, ar apăsa şi pe umărul lor.

Oh! Doamne! Ce cuvinte! Oh! Doamne! Ce confesiune! Oh! Fiul meu e plind de remuscari... si de pareri de rau... Da! Fiului meu ii va trebui mult timp ca sa poata trece de tot chinul din sufletul lui... De toate cate mi-a insirat el acum! Auzi tu la el! El se simte dator pentru ce am facut eu acum?! El se simte dator pentru ca l-am facut cel mai fericit om de pe pamant? Oare e adevarat? Am reusit sa il fac eu cel mai fericit om de pe pamant in acest moment... cu acest gest? Unde naiba e datoria lui, ca eu nu o vad? Unde e datoria de care imi vorbea el acum? Eu ii sunt dator cu o viata! El cu ce imi e dator? Cu un amarat de moment? Cu ceea ce a facut el in Ajun? Adica sunt douazeci si ceva de ani in comparatie cu un moment? Iar el se simte dator pentru asta? Cum oare sa ii scot eu asta din cap? Cum oare sa ii scot eu din cap ceea ce a facut el ca sa ajunga la mine? Cum oare il conving eu acum ca el nu are nicio vina in tot ceea ce a facut el pana acum? Cum il conving eu ca el nu e un om rau... Ca eu stiu atat de bine deja cine e baiatul meu... Ca stiu ca sufletul lui e curat... Ca el nu a facut nimic cu rautate... Oh! Ce bine ca Alex mi-a spus totul... Poate totusi imi gasesc cuvintele care sa traga in greutate comparativ cu greutatea din sufletul lui... Cum adica sa ma fi multumit cu constiinta impacata?! Cum adica sa il fi lasat sa plece? Cum adica sa ma fi oprit inainte de a incerca totul? Oh! Va intelege el candva de ce nu m-am oprit! Atunci cand isi va tine pruncul in brate, va intelege ce inseamna dragostea unui parinte... Ana nu a fost un parinte! Ana a fost un calau! Ana a fost o scarba! Insa eu eram sigur ca in momentul in care isi va vedea copilul, Edmond ma va intelege cel mai bine! Va intelege de ce nu m-am multumit doar cu o constiinta impacata... de ce am facut tot ce am facut in zilele astea... si va intelege de ce as putea ierta orice! Pentru ca da! Un parinte iarta la nesfarsit... Asta e adevarul! Un parinte nu poate tine ranchiuna pe copilul lui... Un parinte ii iarta cuvintele si faptele si spera ca nu se vor mai repeta... si iar iarta aceleasi cuvinte... asteptand momentul in care copilul isi va da seama cat de tare dor cuvinte si gesturi si fapte... Insa tot ce a facut Edmond in cei zece ani nu a fost facut cu rautate... Nu pentru ca a fost un om rau! Nu din placere! Nu! Nu mi-a manjit familia cu faptele lui... si nu voi considera niciodata ca mi-a manjit familia! El doar a vrut sa ajunga la tatal lui... care, asa cum a spus si Carmen, tata care a renuntat la el...