IN OGLINDA

60

- Imi pare rau... Nu stiu, chiar nu stiu cum sa te ajut... Insa tu trebuie sa stii ca, daca ar alege sa ramana si renunta la Alex , nu il vei vedea razand cu pofta niciodata. Asta iti pot garanta. Nu il vei vedea pe deplin fericit niciodata.

- Asta asa este! Am recunoscut eu. – Of! Ce ma consuma situatia asta! Ce ma consuma nesiguranta asta. Imi va lua ceva timp pana imi voi reveni si voi putea sa ma consolez...

- Lasa! Vom vedea ce va fi! Mi-ai adus banda de lipit?

- Da! Uite-o aici! vrei sa te ajut?

- Nu e nevoie.

- Cum doresti. Daca nu ai nevoie de mine, ii pun perfuzia, iti arat cum sa scoti tubul cand se termina solutia si plec. Trebuie sa ajung la Alex. Am emotii. Sper sa se simta bine la noi.

- Alex se simte bine oriunde, daca e bine primit. Nu iti face griji. Nu e pretentios, cu toate ca te-ai astepta sa fie! Alex e extraordinar. O sa vezi...

Am iesit din apartamentul in care jurasem ca nu mai intru niciodata, cu umerii apasati de greutatea gandurilor... de greutatea grijilor... si m-am indreptat spre Alex, fara sa il sun de pe drum. Nu m-am grabit... Voiam sa-mi limpezesc putin mintea... sa incerc sa fac fata emotiilor care ma bantuiau... Stiam ca urmeaza o noua runda de emotii... Alex mi-a promis ca imi va spune totul. Speram acum sa imi spuna situatii... sa nu imi descrie in detaliu trairile fiului meu... Carmen a pus accent pe emotii... cum e si normal... Il iubeste... Cum sa nu ii descrie cu atata patos sentimentele si faptele prin care a trecut fiul meu?

Am ajuns in parcarea maternitatii si am ramas o vreme in masina. Ce ma asteapta oare de acum inainte? Cum voi reusi eu sa-mi pastrez echilibrul de care Emily avea atata nevoie? Voi gasi eu oare consolarea despre care am pomenit in dormitorul meu din apartament? Nu! Eu nu sunt omul care sa treaca "peste"... Eu sunt omul care taraste dupa el fiecare regret din viata lui... Da! Nu m-am consolat niciodata pentru ca nu i-am aratat mamei dragoste, foarte multi ani... Nu m-am consolat pentru ca am fost un razgaiat si un pretentios de mic... Nu m-am consolat pentru cei sapte ani negri in care mi-am batut joc de iubire... Nu m-am consolat pentru ce i-am facut lui Eduard... Nu m-am consolat pentru ce i-am facut Evei... Nu m-am consolat pentru ca mi-am permis sa insist ca Emily sa ma accepte... Nu m-am consolat pentru ca am dus-o in galerii si nu am fost in stare sa o apar de grozavia de atunci... Nu m-am consolat pentru ca am platit avortul... Nu m-am consolat pentru ca am pus-o pe Emily in pericol cu cuvintele mele iar ea s-a stresat mult prea tare pentru bacalaureat... Nu m-am consolat pentru ca nu am oprit-o sa danseze cu cel care m-a provocat sa fac atata rau... Nu m-am consolat pentru ca nu am oprit-o in acea zi in care am pierdut-o pe Sara... Nu m-am consolat pentru ca am decis sa-i inmormantez copilul fara ca ea sa apuce sa il vada... Nu m-am consolat pentru ziua in care am dus-o la clinica... Nu m-am consolat pentru ca nu am fost atent la boala mamei... Nu m-am consolat pentru cosmarul amneziei mele... Nu am trecut "peste"... Si stiam de multa vreme ca nu voi putea trece "peste"... Acum se mai adauga un regret... un imens regret ca eu, vestitul Cris Reyn, maestrul cuvintelor, nu voi fi in stare sa imi conving copilul sa ramana langa mine... Ca nu imi voi vedea nepotii crescand langa mine...

Intr-un tarziu, am inspirat adanc si am decis sa il sun pe Alex sa vad daca sunt gata de plecare, si m-am bucurat ca nu mai am de asteptat si vor ajunge la masina in cateva minute.

Asa a si fost. Alex a iesit pe usa maternitatii cu bebelusul in brate, in timp ce Nati il urma atenta la fiecare pas. M-am grabit spre ei sa-i ajut.

- Buna! Am salutat eu, incercand sa zambesc.

- Salut, Cris! Vom merge cu masina mea. Te vom urma. Nu vreau sa las masina in Oradea.

- Ok! Asa facem. Pot sa il tin eu pe bebelus pana te instalezi la volan?