IN OGLINDA

126

- Uau! Tata! Serios?! In mijlocul iernii imi faci bucuria unui gratar? Multumesc!

- Da! Asta e primul nostru gratar. Sa fii sigur ca de acum inainte, vom organiza gratare in fiecare sfarsit de saptamana, asta ca sa ma asigur ca tu vei fi aici.

- Ei! Tata! Te rog sa nu exagerezi! Nu vreau sa interpretezi dorinta mea de a fi cu voi aici. Nu gratarele ma fac sa imi doresc sa imi petrec timpul cu voi.

- Bine! Am cedat eu... repede, pentru a nu o lungi cu despicatul firului in patru la care amandoi eram experti, din cate se pare.

Am intrat primul in casa si m-am grabit sa ma indepartez putin de ei, pentru a ii vedea reactia. De cum au intrat, nu s-au grabit deloc. Inca nu se vedea nimeni in living. Carmen si Edmond si-au dezbracat hainele groase apoi au intrat in living tinandu-se de mana. Atunci a fost momentul magic. Ca-n filme! Au aparut toti de-odata!

- LA MULTI ANI! Au strigat toti odata.

Edmond a incremenit! Autocontrolul lui a fost invins in acel moment. Edmond a facut ochii mari... socat de aparitia prietenilor lui din spatele sofalei din mijlocul livingului. Si-a dus dezorientat mana la ceafa si a strans pumnul. Da! Asta a fost reactia lui in acel moment. Daca ar fi fost fata, cu siguranta, si-ar fi dus palmele la gura, acoperindu-si gura si nasul... Da! Gest tipic feminin... Dar la Edmond asta a fost reactia instantanee. Si-a dus palmele la ceafa si si le-a strans pumni, pana cand i s-au albit incheieturile degetelor, fara sa respire...

Ii privea socat... Ii privea pe toti pe rand... inghitind in sec cu fruntea incretita... fara sa fie in stare sa faca vreo miscare insa incremenirea lui nu a tinut mult. Si-a revenit, a lasat mana iubitei sale si s-a repezit spre pretenii lui. Emotia lui a scapat din frau. I-a imbratisat pe toti... L-a lasat intentionat la urma pe fratele lui de cruce pentru ca a durat ceva mai mult imbratisarea lor. Edmond nu isi putea reveni. Clar, era sub puterea emotiilor. Isi strangea in brate prietenul, fara un cuvant... cu ochii stransi si cu buza intre dinti.

Am privit-o pe Carmen... Ea era cu ochii pe logodnicul ei... si lacrima... Da... Lacrimi tacute serpuiau pe obrazul ei curat, fara pic de machiaj...

Alex a fost cel care s-a desprins din imbratisarea lor cu zambetul lui frumos...

- La multi ani, frate! Murmura si el emotionat. – La multi ani! Iti multumesc pentru anii in care ne-ai fost alaturi.

- Doamne, Alex! Ce mi-ati facut?! Exclama Edmond. – M-ati dat gata! Azi, m-ati invins! Cine mi-a copt-o?

- Cum, cine? Inca te mai intrebi? Inca nu ti-e clar?

Edmond s-a intors spre mine, strangandu-si buzele.

- Tata! Tu mi-ai facut asta? De cand o coci? Era deja hotarat pe cand am fost noi in Bucuresti?

- Da! Era deja vorbit cu Alex, pe cand am fost noi in Bucuresti.

- Iar Simi inca era in dubii? Intreba fiul meu, consternat, privind cand spre mine, cand spre Simi. – Incredibil! Simi! Vocea lui s-a modificat. A sunat mult mai dura. Mult mai severa. – Simi! Chiar asa?

- Eh! Acum, asta este! Sopti Simi, coborand privirea, intelegand foarte bine ce a vrut Edmond sa spuna cu tonul asta. Intelegand cat a gresit el in acea seara, care ar fi trebuit sa fie o seara plina de veselie ca s-au revazut, nu sa se ajunga la tensiunile care au fost. Atunci cand si-a ridicat privirea nu il mai privea pe Edmond ci m-a privit pe mine: - Imi pare rau, Cris Reyn. Te-am judecat gresit.

- Simi, asa cum a spus si sotia mea, prietenii fiului meu, sunt si prietenii mei. Asa ca, nu mai are rost sa o lugim pe acea seara. E ziua lui Edmond. E ziua lui de nastere! Hai sa-l sarbatorim pe fiul meu. Hai, sa ii cunosti fratii. Imi doresc doar ca tu sa nu tii ranchiuna nici pe prietenul meu. El nu are nicio vina in tot ceea s-a intamplat.