IN OGLINDA

153

Asa este! Tatal lui Carmen a gresit in acea zi! A gresit si a platit cu trei ani de distanta dintre el si singurul lui copil...

Tatal lui Carmen a fost total ravasit de cuvintele lui Alex... A fost total blocat de tot ce a spus Alex acum, asa ca i-a raspuns fiului meu, fara sa spuna mai nimic... doar dand glas starii lui din acest moment, in timp ce sotia lui plangea, incetisor... stricandu-si machiajul.

- Oh! Doamne, băiete! Nu îmi găsesc cuvintele... gemu tatăl lui Carmen...

- Nu prea mai este de spus nimic după aceste cuvinte... a confirmat si Edmond... care l-a inteles perfect pe barbatul de la masa... apoi a ales sa vorbeasca tot el: - Hm! Toţi greşim... Toţi facem greşeli... intenţionat sau nu... E adevărat... Şi de aceea, nu am cum să fiu supărat pe tine... Nu... Eu chiar nu am nimic împotrivă să fii prezent la nunta mea... dar Carmen... Oh! Nu cred că ea, Carmen a mea, te vrea acolo...

Edmond, sarmanul meu baiat, cu puterea lui de a ierta, si-a aratat clar acceptul prezentei lor... Acum depinde doar de Carmen, iar ea a jurat ca nu ii va vedea niciodata impreuna.

Tatal lu Carmen s-a pierdut rau cu firea dupa cuvintele lui Alex si nu reusea sa-si revina... Nu reusea sa treaca peste regretele acelei zile de sambata...

- Oh! Dacă ea mi-ar fi spus mie, ceea ce i-a spus lui Alex... Dacă ar fi apucat să vorbească! Doamne! Ce-am făcut!? Am ratat şansa să ţi-o aduc la altar... Am ratat şansa să fiu la nunta singurului meu copil... şi i-am răpit soţiei mele şansa să îşi vadă fata în rochie de mireasă...

Acum el s-a pierdut de tot cu firea si nu mai reusea sa isi revina. Sincer, mi-a fost mila de el. Mi-a fost mila de sufletul lui plin de remuscari... stiind mult prea bine cum se simt ele... Stiind mult prea bine cum se resimt in fiecare celula din noi... Cum ne face sufletul sa planga, asa ca am mai facut o ultima incercare in favoarea tatalui lui Carmen. Era ceasul al doispelea. Trebuia sa ne intoarcem. Urmau sa soseasca nuntasii... iar noi inca stam la o masa pe o terasa in mijlocul orasului... Asa ca, mi-am adunat gandurile si m-am adresat din nou fiului meu:

- Edmond, fiule... te rog... Vorbeşte cu ea... Mai încearcă odată... Doar acum odată... Pentru binele tău... Pentru liniştea ta sufletească... E al doişpelea ceas... Edmond... Nu mai este timp... Noi trebuie să ne întoarcem... Timpul trece... şi vei rămâne cu regretul ăsta... Doar tu poţi să faci ca această zi să fie perfectă... Edmond... sun-o! Vorbeşte cu ea...

Respiratia lui Edmond s-a accelerat... semn ca e la capatul puterilor... si nu stie ce sa faca. Nu mi-a raspuns mie, ci s-a intors din nou spre Alex, mentorul sau. Daca m-a deranjat gestul lui? M-ar fi deranjat in alte circumstante... cu siguranta... insa nu in situatia de fata, cand ma rugam la Dumnezeu sa ne ajute sa terminam si sa ajungem la timp. Daca Alex reuseste sa il convinga pe Edmond ca merita sa incerce s-o induplece pe Carmen, din moment ce juramantul ei nu mai sta in picioare... din moment ce cei doi s-au intalnit deja... atunci totul va fi bine.

Alex se juca aparent absent cu telefonul lui, pe blatul mesei... in clipa cand Edmond i-a cerut ajutorul si am observat cum Edmond se incrunta, usor, inainte de a vorbi, privind insistent miscarile telefonului. Ce oare era acum in mintea fiului meu? De ce privirea aceasta? De ce buza stransa intre dinti? Ce i-a amintit acest telefon, sau aceste miscari ale lui Alex. Aici eram cu intrebarile din mintea mea, cand Edmond i s-a adresat direct, cerandu-i pararea directa si nealterata de vorbele de mai inainte:

- Alex... Ajută-mă! Am nevoie de tine... Ce să fac? Să risc să stric tot... Să risc să mă cert cu ea în ziua nunţii noastre? Să risc să o răscolesc şi să nu îi mai văd zâmbetul drag...?

Vai! Sarmanul meu baiat! Ce i-am facut eu in ziua nuntii lui, asteptata de atatia ani de zile!? Alex si-a asezat din nou telefonul pe blatul mesei si dupa un moment de deliberare s-a hotarat sa isi mai sfatuiasca o data prietenul, pe care i l-a aruncat soarta in brate... dandu-i-l in grija: