IN OGLINDA

118

- Tata! Nu! Nu te mai vreau consumandu-te din cauza asta! Serios, acum! Nu te vreau gandindu-te intr-una la despartirea mea de tine! Tata! Tu nu intelegi ca nimic nu ma mai retine aici? Nici apartamentul asta, nici baietii astia... nimic! Vreau! Imi doresc sa traiesc alaturi de tine si de Emily si de fratii mei de sange! De ce nu vrei sa accepti gandul ca sunt fericit acolo... cu voi? Tata, sper ca nu ai venit cu mine, doar pentru a te asigura ca nu raman aici!

- Nu! Nu doar din acest motiv am venit cu tine, am raspuns eu, privindu-l in ochi.

Hm! Edmond a prins nuanta raspunsului meu: "nu doar".

- Incredibil! Tata! izbucni el, strangand buzele. – "Nu doar"!? Serios!? Deci, daca nu as fi venit cu ideea sa te chem cu mine si as fi adus-o pe Carmen, ce te-ai fi facut?

- Te-as fi tinut in telefon, am raspuns eu, zambind stramb.

- Chiar asa?! M-ai fi tinut in telefon ca sa te asiguri ca nu raman aici? Tata! Te rog! Linisteste-te! Daca vrei sa fie bine, ai face bine sa te linistesti. Altfel, ma voi agita eu si cine stie cum voi reactiona... Tata, JUR ca nu ramai fara mine! E suficient pentru sufletul tau ceea ce am spus eu acum? Nu iti PROMIT! Iti JUR! Stiu ca pentru tine e mai important un juramant decat o promisiune. Asadar! Am spus-o! De acum, te rog, tata, nu mai ai voie sa te temi, pentru ca ma vei jigni pe mine, pentru neincrederea in cuvantul meu. Niciodata sa nu mai avem aceasta discutie.

L-am privit, la inceput, fara sa imi gasesc cuvintele. Ce sa si spun eu acum? AM JURAMANTUL LUI! Abia acum, am simtit eu certitudinea. Abia acum sufletul meu s-a usurat... Abia acum am simtit elibererea de sub apasarea gandului ca fiul meu ar putea sa plece de langa mine.

L-am privit un lung moment, apoi am zambit fericit. Da! Fericit! Nu am spus nimic. A fost de ajuns acest zambet. Edmond a inteles ca a reusit sa ma convinga! A zambit si el si s-a ridicat de pe taburetul pe care se asezase si s-a alaturat baietilor, uitandu-se din cand in cand spre mine, inca pastrand zambetul lui frumos si satisfacut.

Il priveam inca, in momentul in care Alex s-a desprins de grupul lor si s-a apropiat de mine, foarte bine dispus:

- Si, ia zi, bre! Cum asa! Sa nu fim si noi anuntati ca veniti? Parca ai spus ca ar fi prea devreme sa veniti voi in Bucuresti, de ziua lui, si ne faceti voi surpriza asta?

- Alex, nu am stiut ca Edmond nu ti-a spus. Asta e adevarul. Eu nu l-am intrebat. El a hotarat sa venim...

- Deci, asa ramane? Il sarbatorim pe Edmond de ziua lui in Oradea?

- Da! Imi doresc asta! Dar depinde si de voi, am soptit eu, pentru ca Edmond sa nu ne auda. Voiam sa ii fie surpriza.

- Nici nu incape in discutie. Venim! Baietii au savurat ideea ta. Dar, Cris... Ce e intre tine si Simi? Ce am pierdut eu, in acele zile?

- Ei! Las-o asa! Nu trebuie sa le stii tu pe toate!

- Esti suparat pe el? insista Alex, incruntandu-se. - De aceea nu ni te alaturi? De aceea stai tu aici singur, in loc sa fii acolo, printre noi. Doar nu te deranjeaza diferenta de varsta!

- Alex, nu sunt suparat pe Simi, dar ii dau timp lui Edmond sa fie cu ei... Sunt prietenii lui... Nu?

- Da! Asa este! Asta e gasca noastra. Am fost impreuna ani de zile! Am tinut aproape ani de zile! Dar asta nu e un motiv sa te tii deoparte! Haide, Cris! Fara resentimente! Indiferent ce aveti voi doi, tu cu Simi, sa ramana acolo! In dimineata de Craciun! Nu vreau sechele din acea zi. Ok? Hai, ridica-te si alatura-te grupului! Nu ma face sa ma rog de tine!

M-am ridicat, ce era sa fac? Doar nu il voi lasa sa insiste! M-am ridicat si m-am apropiat fara sa ma grabesc de grupul tinerilor. Hm! In momentul in care m-au vazut, asa cum m-am asteptat, a fost clipa de stanjeneala. Moment firesc in asemenea situatii. Au tacut toti. Au tacut si m-au privit, usor incruntati.